Pomelnicul mamei adoptive

Marea Unire din 1918 nu s-a în­făp­tu­it la Alba Iulia. Ea s-a copt în vremuri tul­­burate pînă la exasperare de patimile Pri­­­mului Război Mondial, pe dealul Co­­po­ului. S-a semnat cu jertfe de suflet și de sînge, după doi ani de lupte crîn­ce­ne ale brațelor și nervilor, în care Regele Fer­­­­di­­nand și Regina Maria au probat re­zis­tența pî­­nă la capăt în fața idealului de re­în­tregire. S-a scris cu un condei mi­li­tar și po­li­tic ascuțit de brătieni, știrbei și a­ve­­rești.

Dar pe mama răniților de-atunci n-o mai știe nimeni. Nu pentru că ar fi fost un pă­rinte neglijent și nici pentru că s-ar fi le­pădat de fiii ei. Și nici din pricină că nu i-ar fi lăsat îndeajuns de slobozi cînd le-a venit vremea să-și desăvîrșească destinul departe de ea. Ci doar fiindcă n-a ce­­rut ni­cio­dată nimic. Iașul nu a pretins pa­­­ter­ni­tatea capitalei. Nu a făcut acest lu­cru nici mă­car în 1859, cînd numirea lui A­le­xan­dru Ioan Cuza s-a făcut sub o­blăduirea sa. În 1916, el doar s-a lăsat in­vadat de o ple­iadă de expulzați care au căutat să se cuibărească în sînul lui de teama ploii de gloanțe. Ca mai apoi, cu pri­lejul momentului triumfal, să fie pă­ră­sit ca o ibovnică în zorii zilei – doar cu sentimentul subțire al duioșiei.

Mulți au rămas de-atunci cu nostalgia pier­derii capitalei, și-o jelesc ca pe o mai­că pe care soarta le-a răpit-o fără drept. Însă Iașul care își merită coroana nu e mort. Doar continuă să sufere de ru­gina ui­tării care-i cufundă rostul într-o po­­veste de prea puțini știută. La răstimpuri, din dis­perare, îi invocă biografi într-ale pa­ti­milor sale, pomelnice de elite cul­tu­ra­le și îi deplîng inutil inabilitățile po­li­ti­ce. Nu­mai de s-ar găsi cineva să-i mai de­pună un buchet de flori într-un colț de me­morie. Dar, de obicei, pe Lă­puș­nea­nu nu răsună decît muzica de la Corso iar din dealul Co­poului transmit cei de la Ra­dio Iași. La Muzeul Unirii „A­le­xan­­dru Ioan Cu­za” nimeni nu pare să știe că Ferdinand și Maria au lo­cuit doi ani a­colo, iar la Pa­la­tul Co­piilor istoria Ia­­șu­lui nu-și gă­seș­te locul în învățarea ce­­lor mici.

Noi însă nu vrem vă prezentăm în a­ceas­tă ediție specială o serie de necrolo­guri, ci colțuri vii de Iași, unde prin nă­ri­le istoriei putem să respirăm un altfel de aer. Un aer tare, după cum a fost spiri­tul ce­lor care, acum 95 de ani au în­drăz­nit să creadă că sacrificiul Iașului și al lor înșiși este necesar. Ca peste se­co­­le, pe străzile pe care românii se în­do­iau de dis­perare, a­cum să se treacă lejer, cu ne­pă­sare.

Laura PĂULEȚ