Mirați din nou de cultura noastră

În 2010, pe 16 noiembrie, Camera Deputaților a adoptat un proiect de lege prin care data de 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, devenea totodată și Ziua Culturii Naționale. În expunerea de motive de atunci era specificat că „Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”. Fără vreo urmă de ironie – faptul că cineva se gîndise că o singură zi din an ar fi putut fi înclinată spre o ușoară reflecție asupra culturii române „în genere” nu a scandalizat foartă multă lume ci, contrar, a născut o bucurie și un sentiment ușor de naționalism, făcîndu-ne chiar să ne comparăm țara cu cele occidentale, ale căror zile culturale se sincronizează și ele cu date importante strîns legate de viețile marilor personalități. Ridicarea unei singure zile din an la rang de sărbătoare pentru că ne îndemna să ne îndreptăm atenția către lucruri firești precum interesul față de cultura română și față de proiectele culturale de interes național n-a indignat pe nimeni și așa, treptat, orice lucru conectat cu viața culturală, firesc în desfășurarea lui, a început să ne mire și să ne facă să-l considerăm special.

Așa am început și continuat să ne mirăm de faptul că un scriitor de rang înalt și-a găsit loc printre noi și, fără să încercăm să mai descoperim un altul sau să încurajăm formarea altora ca el, ne-am resemnat cu celebrarea lui constantă și cu nedumerirea că el a existat într-un asemenea loc. Ziua Culturii Naționale n-a cărat după sine competiții între tinerii scriitori liceeni sau tinerii artiști ai altor ramuri, n-a adus cu sine burse sau rezidențe pentru studenți sau tineri creatori și n-a făcut nimic nici să-i scoată la lumină și să-i celebreze artiștii pe care i-am uitat și care și-au continuat liniștiți viețile, departe de ovații și recunoașteri publice. Ne-am trezit, anul acesta, că data de 15 ianuarie n-a mai însemnat mare lucru pentru nimeni – premiile importante culturale mult așteptate s-au adîncit într-o mocirlă de mărunțișuri lumești, tinerii scriitori nici n-au părut că mai luptă pentru vreun debut, știind deja că n-ar avea din ce să-și ducă traiul în România din scris și manifestările culturale (construite firesc cu regularitate) s-au transformat în parade de cîteva ore ale reprezentanților instituțiilor și autorităților publice.

În liceu, pe 15 ianuarie ne căutam toți de treabă. Profesoara de limba română ne ruga să învățăm pe dinafară cîteva versuri de Eminescu, pe care să le recităm la Biserică – unde organiza în fiecare an o mică slujbă de pomenire. Era acolo un preot, erau colaci și lumînări aprinse și, mai presus de existența lor, ne mira pe toți faptul că lucrurile ne făceau să realizăm și să ne amintim, mai curînd, faptul că Mihai Eminescu a fost și el viu și-a trăit pe pămînt, decît că murise. Așa ne-am mirat și acum, însă nu într-o adunare mică, formată din liceeni, ci într-o adunare a întregii țări – care doar și-a amintit de un spirit cultural odată viu și s-a mai mirat încă puțin că el a putut să existe, înainte să-l lase să moară iar, pentru alte 364 de zile.