Oamenii orei 11.00

11.11.1918. Pe front, frigul din cea de-a cincea iarnă de război mușca tare din trupurile amorțite în tranșee, iar în urechile tuturor încă răsunau primele estimări de la începutul războiului, în 1914: „pînă de Crăciun toată lumea va fi acasă”. La ora 11.00 armistițiul s-a semnat și artileria a încetat concomitent să tragă. Este o înregistrare absolut fabuloasă publicată ieri de Imperial War Museum cu tunurile de artilerie care se auzeau la 10.59, au sistat brusc la 11.00 și timp de un minut în tranșee nu se mai auzea nimic. La mijlocul înregistrării de un minut se aude cîntecul unei păsări care a marcat finalul celui mai sîngeros război de pînă atunci, fiind pierdute mai mult de 17 milioane de vieți.

Am mai auzit parcă de cîteva ori cîntecul acelei păsări. Au fost, de fapt, patru momente critice în ultima sută de ani de la acel moment. Al Doilea Război Mondial, care putea să lase lumea distrusă, dar nu a făcut-o, însă a lăsat poarta deschisă în Europa pentru al doilea moment critic, cînd adevărata ciumă roșie a comunismului a tras Cortina de Fier peste Europa de Est. Am fost la un pas de Apocalipsă cu Războiul Rece și de prin 2001 trăim un război contemporan cu terorismul, care pare că reușește să consume nervii tuturor: luptăm împotriva unui dușman invizibil.

Dar astăzi sîntem în acele 30 de secunde de liniște, de la intrarea în vigoare a armistițiului: cînd artileria a încetat și uralele încă nu au început. Am putea să vorbim despre naționalismul radical care se ridică în întreaga lume, despre cum Uniunea Europeană începe să se destrame sub ochii neputincioși ai fondatorilor și ai susținătorilor zonei euro. Despre cum războiul din Siria este cea mai mare atrocitate din istoria recentă a umanității, de care nimeni nu vrea să se atingă. Despre cum Rusia destabilizează și mici puteri precum Coreea de Nord sau Iranul dezvoltă tehnologii cu care amenință civilizații întregi.

Dar în aceste 30 de secunde le sîntem datori celor 17 milioane care au murit acum 100 de ani, cărora le cîntă acum David Bowie și Freddie Mercury și care se uită la noi și ne zîmbesc amar. Trebuie să le mulțumim și să le spunem că n-au murit degeaba. Și nu trebuie să fim cinici: n-au murit degeaba, chiar dacă nu sîntem acum unde ne-au dorit ei. Nici unde ne-au văzut cei care au murit 30 de ani mai tîrziu, cei aproape 80 de milioane din Al Doilea Război Mondial.

Sîntem o națiune umană capabilă să ne unim în spatele unor obiective comune, care încă avem aceleași țeluri. Aceiași oameni care luptă împotriva condiției lor, a slăbiciunii umane: de a-și vedea interesul personal înaintea celui general. Dar ce departe am ajuns! În zece ani medicii speră să poată vindeca și cancerul, după ce descoperirile recente, pentru care a fost acordat și Premiul Nobel au fost echivalate cu descoperirea penicilinei. Trăim mai mult, mai bine, citim mai mult, nu neapărat mai bine. Sîntem mai bine conectați și apropiați unii de alții, chiar dacă Internetul pare mai degrabă să ne alinieze. Ne exprimăm liber, sîntem la fel de ușor de manipulat, dar și la fel de rezilienți.

Într-un fel ciudat, tragediile globale ne-au apropiat de cei de lîngă noi, dar ne-au îndepărtat, pe grupulețe, unii de alții. Sîntem în cele 30 de secunde de secunde de liniște și așteptăm să vedem dacă auzim cîntecul de pasăre sau începe iar orchestra artileriei. Dar nu a murit nimeni degeaba ca să ajungem unde sîntem azi.

Sursă foto: sahistory.org.za