Minorele urșilor de aur

Are 14 ani. A trăit într-o comunitate în care educația a picat întotdeauna pe locul al II-lea, după supraviețuire. A rămas însărcinată. Tatăl a plecat sau a bătut-o și nu a recunoscut fapta (penală, de altfel). Familia a ostracizat-o. Prietenii au ignorat-o. Societatea a uitat-o. Șablonul acesta, povestea ei, o putem multiplica, sub forma unor copii fidele, în foarte multe dintre comunele din Moldova, unde gustul sărăciei e amar și rînced. În satele din Moldova unde încă se moare de foame. În satele din Moldova unde fetele de 12-16 ani rămîn gravide în mod constant, iar viața celor care aleg să păstreze copilul adesea se stinge, zi de zi, săptămînă de săptămînă. În satele din Moldova, unde maturizarea se face cu forța, surorile devin părinți, iar copiii cresc, de cele mai multe ori, fără tată.

Dintre toate imaginile invocate ca fiind nedrepte în ultima săptămînă, despre români, aceasta este una dintre realitățile cele mai dure și mai dureroase. Nu știm să ne educăm copiii. Cînd procentul minorelor care devin mame este atît de mare, nu putem să pretindem altceva. Nu putem să stăm în Iași, în Cluj, în Timișoara sau în capitală și de acolo să spunem nu. Nu, românii nu sînt ca în documentarele de pe Channel 4. Nu, românii nu sînt țigani și nici țiganii români. Ei bine, în încercarea asta de învîrtoșare românească mîncăm foarte multe da-uri. Iar cînd pretindem că sîntem o țară europeană cînd procesul de alfabetizare este sub 50% arată de fapt cît sîntem de ridicoli.

Am încercat în numărul acesta din „Opinia studențească” să decupăm o felie din lumea fetelor care, înainte ca cineva să le învețe despre sex, protecție, relații sau căsătorie, învață să alăpteze, să schimbe un scutec și să mintă. Ce-i spui copilului care poate să-ți fie frate sau soră? Cînd îi explici ce s-a întîmplat? Îi explici vreodată? Singurul rost al acestor întrebări este să alimenteze viitoare producții despre realitatea crîncenă din România, cîștigătoare de diferite premii.

Sînt unele adevăruri care trebuiesc spuse. În România, programele de alfabetizare ale cetățenilor din comunități foarte sărace, în special ale țiganilor, pentru că așa e mai ușor de ciupit un fond european, sînt dezastruoase. Se mănîncă banii, se țin niște cursuri, sînt trimiși niște jurnaliști să scrie cîteva reportaje, se face mai multă conștientizare decît alfabetizare, iar educația apare ca fiind un deziderat bifat în evaluarea post-proiect. Ministerul Educației Naționale se bate cu religia din școli, se bate cu profesorii pentru salarii, cu universitățile pentru finanțare și cu studenții pentru burse.

Pe mamele minore le-a uitat cineva în România pitorească, flămînde, speriate și plîngînd. Numai bun pentru un Urs de Aur.