Doctor în pișcoturi

Editorial Niciun comentariu la Doctor în pișcoturi 15
Doctor în pișcoturi

Una dintre cele mai mari absurdități ale sistemului Bologna a fost introducerea doctoratului ca al treilea ciclu de studiu. Cea mai înaltă treaptă a excelenței academice s-a transformat într-un titlu pe care și-l pun în piept, de-amorul artei, de la politicieni semidocți la absolvenții semi-analfabeți pe care universitățile sînt nevoite să-i promoveze pentru a nu pierde finanțarea (oferită pe student-echivalent). Dintr-un adevărat test al maturității intelectuale, doctoratul s-a transformat într-o afacere – vedem și astăzi prin universități, inclusiv în cele ieșene, profesori care coordonează, în paralel, activitatea științifică a cîte 25-30 de doctoranzi. Asta pe lîngă orele pe care ar trebui să le țină, dar și normele suplimentare, activitatea în varii comisii, unele dintre ele la București. Sînt, probabil, oameni care nu dorm și a căror zi are măcar 30 de ore.

Nu de reglementări noi avea nevoie sistemul doctoral, ci de o implementare a bunului simț prin Hotărîre de Guvern. Bun simț al doctorandului, ca să nu se înscrie pentru bursa de 1.000 de lei fiindcă nu își găsește un loc de muncă. Ca să nu compileze o lucrare făcută oricum pe genunchi, ci să muncească la un material original prin care să aducă ceva în plus domeniului său de activitate. Să inoveze. Că de asta varsă statul și Comisia Europeană milioane de euro în burse doctorale – pentru încurajarea tinerilor înspre cercetare. Dar mai trebuie bun simț și din partea coordonatorilor. Să nu-și ia mai mult decît pot duce – dacă la modul onest simt că pot lucra doar cu doi, poate trei oameni, păi pe aceștia să îi sprijine și, împreună, să caute să revoluționeze ceva. Orice. Fiindcă dacă scopul este să producă mai mult balast, reciclînd alte lucrări despre nimic, ar putea cu ușurință să se abțină – sînt pline bibliotecile de doctorate pe care le caută doar presa ca să le verifice dacă sînt plagiate sau nu.

Mi-au trecut prin mînă astfel de lucrări, care, deși s-au dovedit a nu fi plagiate, sînt redactate în ultima bătaie de joc – cu corpul literii de 14, cîte trei centimetri în oglinda paginii, ajungînd practic o sută de cuvinte pe o filă, dar rezultînd un volum de cinci-șase sute de pagini. Grotescul acesta, accentuat și de bursele de aproape 2.000 de lei lunar pe care le dădea Uniunea Europeană, ruptă complet de realitatea din România, a ajuns aproape regulă în activitatea doctorală din țară. Tezele muncite, produs al sutelor de ore pe teren și poate mii în biblioteci și arhive, au devenit excepții. Și nu fiindcă studenții sînt proști, pentru că la doctorat se înscriu în continuare tineri valoroși, ci pentru că se poate. Un coordonator care nu dovedește exigență și implicare va îndruma studenți care nu sînt exigenți și care nu se implică. Iar la urmă nu le va putea cere acestora mai mult decît i-a încurajat să facă, fiindcă nici lui nu îi va conveni să afle lumea felul în care își desfășoară activitatea. Și rîurile de maculatură vor curge în continuare, bibliotecile se vor umple, doar că regulile jocului vor fi altele.

Autor:

Cătălin Hopulele

Director la Opinia studențească, reporter Ziarul de Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top