11 ani pînă la Paștele Cailor

Cîți ani de așteptare poți pune în sluj­ba unui vis? Asta ar fi prima întrebare la ca­re ar trebui să-și răspundă un student că­ruia așa de mult i-a plăcut să învețe, în­cît nu-și vede viitorul decît în preajma u­nei catedre universitare. Mai departe, toa­­te iluziile lui oricum se încrețesc prin­tre rîndurile articolelor din actuala Lege a E­ducației și ale noilor metodologii care, în loc să edifice, cufundă în îndoiala ne­pre­văzutului orice plan pe termen lung al tî­nărului de douăzeci și un pic de ani cu am­biții didactice. Fiindcă, la un calcul ra­pid, pînă a ajunge să poată preda de pe un post didactic, un absolvent de liceu tre­buie să se gîndească la 11 ani de de­mer­suri academice prin labirintul de pre­ve­deri ambigue și contradictorii, pînă la a pu­tea spune că s-a ales cu o carieră din e­for­turile lui disparate.

Nu are de unde să știe un posibil candidat la un colț de catedră universitară cît ter­men de valabilitate au actualele ho­tă­rîri, în contextul în care, orice schimbare a ministrului este însoțită și de o răsturna­re radicală a regulamentelor. Nici n-au tre­­cut șase ani de cînd absolventul unui ci­­clu de licență al cărui format nu era cel Bo­logna putea să „prindă” imediat ce ie­șea de pe băncile facultății un post de pre­pa­rator. Acum, doar cu licența, un debutant nu poate ține nici măcar un la­borator la plata cu ora, trebuind să învețe meseria de pe tușă. Unii consideră că vechiul sistem per­mitea unor tineri care erau ne­pre­gă­tiți din punctul de vedere al activității de cer­ce­tare și al celei didactice să-i în­ve­țe pe alții ceea nici ei nu știau prea bine. Dar a­șa, cum vor reuși facultățile să-i mai țină prin preajmă pe tinerii care ar trebui să stea „pe uscat” de-a lungul unui interval de timp fatidic? Aici sînt invocate pro­­gra­­me­le de doctorat care le pot oferi a­­ces­tora „covrigei” măsurați în burse ca­re, și e­le, se dau după principiul de func­țio­na­re a unui întrerupător care nu face prea bine contact.

Atunci să nu ne mai mirăm că la noi vi­surile academice se ucid din pîntece, ase­me­nea unor copii care au fost avortați fi­in­­dcă părinții lor nu și-ar fi permis să-i întrețină. Să nu ne mai mirăm că în uni­ver­­­sități nu mai rămîne „crema”, ci bor­ho­tul rezultat în urma distilării absolven­ți­lor în categoria celor care pleacă prin țări străine și a celor care aleg calea cu cer­te recompense bănești ale lucrului în producție. Și că, cei care rămîn sînt măcinați de frustrare, fiindcă ai lor colegii mai slab pre­gătiți, care au plecat să lucreze în do­­me­niul profesional, s-au așezat într-o ca­să a lor și merg în fiecare week-end cu ma­­și­na la munte, pe cînd ei încă stau în că­­min și se deplasează prin oraș cu tram­va­­iul. Dar ministrul spune că nu ar trebui să se îngrijoreze, căci „răul” pe teremen scurt nu este decît o cale spre un bine pe ter­men lung. Vor ajunge profesori înainte ca foș­tii lor colegi să iasă la pensie.

Laura PĂULEȚ