Șanse de maturizare

Nimeni nu se pricepe mai bine de­cît noi la calculat șanse. „Na­țio­na­la” ultimilor ani ne-a antrenat în matema­tici aplicate pe fotbal. Știm să aflăm chiar și a 20-a zecimală din numărul periodic, dacă ținem nea­pă­rat să spe­răm pînă în ultima etapă a prelimina­riilor. Acum, la prelimina­riile CM 2014, în sfîrșit, însumăm nu­mere rotunde. Du­pă primele patru meciuri, ne-am clari­ficat ținta: ne ba­tem cu Ungaria pentru locul doi. O­landa a redevenit „La­leaua de fier”.

S-a spus după Mondialul din 1998 că Franța și-a unificat imagi­nea, a izbutit s-o definească și să se arate lu­mii ca o națiune „bleu, blanc, beur” – toate fețele dezbinării s-au strîns într-un întreg armonios. După Mondialul din 2006, Germania și-a „emo­țio­na­li­zat” brandul de țară, a adăugat di­men­siu­nea care lipsește în stere­o­ti­pu­rile despre nemți. O țară care se bu­cu­ră de fotbal și de oaspeți nu poate fi țara aceea re­ce, ermetică, rigidă în toa­te pe care o știam. Nem­ții rîd și se întristează la fel ca restul oamenilor. Cine-ar fi crezut?

Meciul cu Ungaria din primă­va­ră ne va scuti de multe calcule, gra­fi­ce și sinusoide. Dacă învingem, sîn­tem cu un pas pe plajele de la Rio. Am mai putea obține și altceva din acest joc, pentru că miza lui, miza meciu­rilor noastre cu vecinii nu s-a limi­tat niciodată la puncte și scor. Cu Un­ga­ria, avem prilejul să ne depășim adoles­cen­ța na­ționalist-pătimașă și să ne ma­tu­rizăm imaginea. Emo­țio­nali sîntem, trebuie să fim și raționali. Dez­binați sîntem, tre­buie să ne strîn­gem iar umăr la umăr, în picioare, la imn. „Na­țio­na­la” de fot­bal reprezintă unul dintre tot mai pu­ți­nele lucruri la ca­re vibrăm împreună. Echipa lui Pițur­că, echi­pa asta în­ti­ne­ri­tă, care ata­că în loc să se baricadeze tremurînd în apă­ra­re, echi­pa asta care a pierdut cu­rajos cu Olanda și a în­vins organizat Tur­cia, echipa asta me­rită sus­ți­nu­tă pentru ea însăși. Pen­tru că e nouă și pentru că vrea altceva de­cît gene­rația Mutu – Chivu. Nu doar pentru că poate în­vinge Unga­ria și ne poa­te regla con­turi meschi­ne cu istoria, cu stima de sine sau cu orgoliul nostru invariabil prea mare pen­tru o țară atît de proble­ma­tică.

Da, o victorie cu Un­ga­ria ne-ar prin­de bine la moral, dacă am ști ce să facem cu ea. Nu s-o trans­formăm în pretext de va­ni­tăți ieftine, ci s-o adă­ugăm în dreptul mo­ti­ve­lor pentru care merită să ne uităm la meciurile „na­țio­na­lei”. Merită să socotim procente și să stri­găm: „Hai, băieții!”.

„Naționala” ne-ar aju­ta să ne lim­pe­zim imagi­nea noastră în fața noas­­tră, nu doar în fața lumii. Cu o singură condiție: să ne recunoaștem, cît de cît, în ea. Pînă acum a fost greu să te identifici și să te atașezi de o gaș­că dispersată de bărbați su­pă­ră­cioși și pri­cinoși care nu cîștigă decît bătăliile din afara terenului: cu presa, cu supor­terii, cu stic­lele, cu chelnerii. Echi­pa de azi pare să vrea altceva de la via­ță și de la fotbal. Cu puțin noroc, să spe­răm că vrea cam aceleași lucruri ca și noi. De pil­dă, să fie prezentă în joc, să intre în calcule. Să aibă o vo­ce. Și ceva de spus.

Maria ANDRIEȘ