Romania nu este telegenica

Bucurestiul este jumatate in reconstructie, industria Dracula e inca la gradinita si bate bine inspre kitsch, strazile au gropi, oamenii mai mereu umfla preturile atunci cind aud vorba straina prin apropiere. Asa arata Romania noastra in show-ul “No reservations” de pe Travel Channel. Nemultumirile au curs apoi pe blogul realizatorului de televiziune.  Pe Anthony Bourdain il iertam pentru show-ul neiertator, dar nu si pentru impertinenta.

Povestea porcului pe YouTube

Mereu am crezut ca, pe masura ce incerci sa iti justifici faptele invocind “educatia” – aceea cu E mare, desi nu stie mai nimeni ce poate sa insemne – primita acasa, cu atit te afunzi mai tare. E una din acele situatii indoielnice, in care o femeie simte nevoia de a aminti celor din jur ca este “o Doamna”, mai ales in situatiile penibile, cind tocmai s-a compromis. Unele lucruri, pur si simplu, nu se cade sa le afirmi singur despre tine insuti… Sint sigura ca ati auzit macar o data pe cineva care, intr-un moment ce ii cere sa isi probeze onoarea, se eschiveaza las: “Nu imi permite educatia!”. Foarte haios, de fiecare data ma amuza teribil comicul asta de situatie: tocmai ai fost prins cu injuratura pe buze, dar educatia justifica tot, atita timp cit ai precautia, desigur, de a scoate ochii celorlalti cu asta.

Stati linistiti, nu incerc sa va vind castraveti, totul se leaga. Am vizionat pe YouTube episodul filmat de Anthony Bourdain pentru Travel Channel, despre meleagurile noastre, sub genericul “No Reservations”. Nu am nimic de obiectat. Dar absolut nimic! Omul, care nu e tocmai idiot, a ajuns si la “capatul lumii”, dupa ce a pus piciorul in alte 50 de tari. Acuzat de unii dintre fanii sai ba ca tocmai a produs cel mai prost si plictisitor episod din toate timpurile, ba ca a fost rauvoitor cu tarisoara noastra, atit de greu incercata de istorie, Anthony isi ia apararea. Unde altundeva decit pe blog – un fel de instanta bizara a epocii noastre, unde ori esti Noam Chomski si chiar vrei sa impartasesti ceva folositor lumii, ori esti un grafoman fara leac si prieteni. Dar aceasta este alta discutie… I-am urmarit asadar, pe blog, discursul de aparare si nu am depistat nici o tentativa de a afirma ca ar fi ceea ce se cheama “un domn” care nu si-ar permite sa denatureze realitatea. Eu il cred. Dupa ce ai vazut macar Parisul, Barcelona, Viena sau Londra, nu stiu ce ai putea surprinde pe pelicula despre Bucuresti, in asa fel incit sa nu se simta nimeni ofensat. Daca incerci sa cosmetizezi realitatea, ii jignesti pe cei care stiu cum stau lucrurile pe la noi. Avem, asadar, o situatie fara iesire pentru un ziarist.

Sub dictonul “Scriu, calatoresc, maninc si niciodata nu ma satur”, Anthony isi incepe drumul initiatic prin Romania, alaturi de Zamir, ghidul lui care mai “rupe” un pic de romana. Prima oprire: Bucuresti. Aici, printre drumurile desfundate de pe Lipscani, printre masinile parcate pe trotuar si maidanezi hamesiti, cei doi pornesc in cautarea unei farfurii cu mincare tipic romaneasca, ajungind, previzibil, in fata unor mici dolofani, de a caror compozitie se indoiesc in fata camerei. I-am admirat pentru curaj, localul acela arata ca ultima spelunca, iar faptul ca au mestecat fara prea multe grimase, o iau ca pe o dovada de eleganta si diplomatie. Urmatorul popas: Casa Poporului, unde se aminteste in treacat de “maniacul” Ceausescu, compatimit discret pentru executia lui trasmisa la televizor, ca intr-un reality show. Dupa ce trecem in fuga prin Gara de Nord – un loc sordid si deplorabil, unde poti vedea ciini cu trei picioare traversind curajos calea de linie ferata – Anthony si Zamir ajung in Transilvania, la Castelul lui Dracula. Aici, un grup de turisti din Nevada, tot asteptind vampiri, pun la cale o petrecere de Halloween. Concluzia: “totul e la fel de captivant ca si cum ai lovi cu un bat o veverita moarta”. Trecem apoi prin Sapinta, mincam o ciorba de burta si una de cartofi – totul dres cu smintina, daca sinteti curiosi – apoi poposim intr-o familie de maramureseni cu temperatura: se pregatesc sa taie un porc. Nu oricum, ci, minati de o logica a mindriei desantate, imbracati de la mic la mare in port national. Concluzia americanilor: “nu e petrecere adevarata pina nu se omoara un porc”. Zamir se imbata cu tuica de prune, Anthony maninca disperat, de parca ar incerca sa umple un mare gol sufletesc, oua umplute, sarmale cu mamaliga, friptura… Aventura s-a terminat. Ce ar mai fi de spus? Pentru mine, Romania nu mai este din perioada interbelica o doamna, orice ar spune nationalistii ei fideli, iar incercarile de a-i mai lua apararea nu pot esua decit in ridicol. Cu un singur lucru nu sint chiar impacata: faptul ca, asa cum reiese din acest reportaj, sintem ceea ce ne place noua cel mai mult sa mincam.

Dana BALAN