„Reformita” și erodarea autorității profesorale

„Cavalcada” educației continuă. Sub „sceptrul” unui vechi și …„nou” ministru. Nici nu trece o săptămînă și apare o altă propunere, schimbare, reschimbare, amețeală, brambureală. Fără nicio argumentare, fără o viziune integrală, fără un studiu de impact, fără un demers fundamentat. Doar cîteva exemple: propunerea de reducere a numărului de ore și revizuire a curriculumului la gimnaziu (cînd tocmai acesta a fost modificat), scoaterea orelor de sport de la primele două clase din primar (după ce s-a anunțat înființarea a 1000 de grădinițe pentru copii cu aptitudini sportive), echiparea tuturor elevilor cu tablete sau laptopuri (în lipsa unor conținuturi ale învățării dezvoltate în acest sens), introducerea învățării remediale pentru elevii cu deficiențe de învățare (ca o „pedeapsă” pentru profesorii ce au la clasă așa ceva), scoaterea examinării de la sfîrșitul clasei a VIII-a (în ideea că în 2020 învățămîntul obligatoriu ar începe de la vîrsta de cinci ani) etc. Parcă niciodată pînă în prezent nu am „beneficiat” de decizii de politică educațională mai dezarticulate. Mi-e și frică să mă gîndesc ce „minuni” ar putea fi enunțate de la scrierea acestui articol pînă la citirea lui…

Pînă nu se va ajunge la un angajament serios, pe termen mediu sau lung, prin conjugarea și consultarea actorilor relevanți ai sistemului educativ (la care s-ar adăuga și un consens/suport politic pe măsură), mare lucru nu se va întîmpla. Așezarea educației într-o matcă normală, realistă și vizionară, nu este de competența unui om, ci a unei echipe, a unui for cu relevanță sau probitate procesuală, de ordin didactic, tehnic. Factorul politic este de neevitat, dar acesta trebuie numaidecît secondat sau validat de cel de ordin tehnic (mă refer la aportul experților autentici, al profesioniștilor, al persoanelor cu experiență la catedră recunoscută) și complementat de reprezentanți ai beneficiarilor (asociaților de părinți, elevi, studenți). Idealul persoanei providențiale a apus demult. Nu prin ce-și imaginează (sau visează noaptea) ministrul educației ne vom salva, ci prin co-responsabilizare și antrenare a disponibilitățile sistemului educativ, de către un „dirijor” capabil să coaguleze competențe, energii, viziuni.

Sistemul educativ se află sub un asalt continuu: al decidenților politici …indeciși sau amatori, al părinților care o fac pe-a profesorii și vor să le dea „lecții”, al profesorilor (unii dintre ei) care nu-și onorează statutul, al elevilor care speculează vulnerabilități spre interesul vîrstei lor, al unor foruri comunitare care pun în cîrcă școlii sarcini pe care ar trebuie să le rezolve altcineva etc.

Pînă una alta, asistăm la o erodare a statutului educației și al educatorului ce este antrenată și de schimbările permanente, fără noimă și sfîrșit. Se știe că statutul profesoral și autoritatea paideică se desenează într-un cadru mai larg, de ordin socio-cultural, economic și cunoaște o dinamică aparte, împrumutînd note și trăsături ale acestui perimetru mai larg. Din acest punct de vedere, sesizăm destructurări și dereglări generate de trenduri și evoluții generale cum ar fi cele date de postmodernitatea actuală, de punerea în chestiune a regulilor sau convențiilor clasice, de relativizări normative, de tendințele excesive de individualizare, de construire voluntaristă a unor acțiuni sau procese. Însăși autoritatea, de orice natură ar fi, de la cea epistemică la cea profesională, este contestată, atacată, depreciată. Faptul că avem acces nelimitat la informații (în spațiul virtual, de pildă), nu ne face și competenți în vreo direcție. Una e să știi ce medicamente s-ar preta pentru o boală, altceva e să prescrii ce se impune într-o situație dată.

Care ar fi cauzele deprecierii statutului profesoral? Sunt mai multe piste explicative: neatractivitatea profesiunii, prin deprecierea materială; diminuarea statutului simbolic al profesiunii în mentalul colectiv; schimbarea paradigmelor în ce privește raporturile dintre actorii angajați în educație, prin asumarea respectării drepturilor copiilor, ale părinților etc., prin extinderea comportamentelor revendicative etc.; punerea în discuție a însuși rolului educației în devenirea persoane, prin criza sistemelor valorice, de promovare la scară socială a competențelor autentice; dereglări permanente ale procesului educativ din cauza discontinuităților, contrarietăților, fenomenelor anomice în ce privește politicile publice în materie de educație (schimbări permanente, amatorism, impredictibilitate); slaba pregătire sau deraieri deontologice ale unor profesori; apariția de alternative la învățămîntul public prin internaționalizarea formării, învățămîntul privat, homeschooling etc.
În acest cadraj general, instabilitatea sistemului atrage după sine o depreciere a statutului educației, o neîncredere a beneficiarilor în efectul benefic al acesteia pentru individ și comunitate. Realizarea unui bun reglaj al schimbării ar putea constitui un început de re-valorizare simbolică a formării, o repunere a educației matca ei normală de vector al spiritualizării, profesionalizării, civilizării.

Text scris de Constantin CUCOȘ, Profesor universitar, doctor in pedagogie. Director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași