Pe poziții

Există în Poziția copilului o sce­nă de-o subtilitate frisonantă care des­crie relația dintre mama posesivă in­terpretată de Luminița Gheorghiu și fiul ei (Bogdan Dumitrache), ca­re tocmai a accidentat mortal un co­pil. Ciomăgit la locul faptei de că­tre rudele victimei și epuizat de conse­cin­țele psihologice ale tragediei, fiul se lasă pe mîinile mamei care, după ce-și pune o mănușă de cauciuc, îi masează vînătaia de pe spate cu un gel antiinflamator. Regizorul Călin Peter Netzer are inspirația perver­să să filmeze această dovadă de grijă maternă ca pe o scenă de sex. Mai precis, ca pe-o scenă de posedare se­xuală, de-a dreptul castratoare.

Am citit numeroase analize critice publicate după premieră și nimeni nu menționează acest moment, revelator, în opinia mea, pentru te ma filmu­lui, unii dintre cronicari prefe­rînd să devieze de la subiect și să ba­tă monedă, în mod exagerat, pe radiografia diferențelor de clasă din so­cie­tatea românească actuală. Po­zi­ți­a copilului, cel de-al treilea – și cel mai bun – film regizat de Netzer (du­pă Maria și Medalia de onoare), este, în primul și în ultimul rînd, cru­ciada unei mame în stare de orice pentru a-și salva propriul copil și, implicit, radiografia crudă a relației dintre ei. O mamă cu atît mai determinată și mai oarbă în dragostea ei cu cît odrasla încearcă să se sustra­gă acestei dependențe toxice și forțe dominatoare.

Nu-mi propun să vă povestesc filmul și cu atît mai puțin să detaliez sugestiva „scenă de sex” de care aminteam mai devreme. Vreau doar să vă spun că pentru Luminița Gheorghiu, aflată la primul ei rol principal adevărat, e un tur de forță admirabil, fără absolut nici o notă falsă – deși capcanele pîndesc la fiecare pas. Poate și pentru că Po­ziția copilului e povestea unei di­le­me morale extreme, iar „poziția” mamei din film nu e – cel puțin pen­tru mine – una care să genereze sim­patie instantaneu, dimpotrivă. (Ma­jo­ritatea prietenilor cu care am vorbit despre film, poate și pentru că sînt părinți, procesează diferit legiti­mitatea acțiunilor mamei.) Lu­mi­ni­ța însă trece cu o grație divină prin toate stările și situațiile în care o pune scenariul co-scris de Netzer și Răzvan Rădulescu și te ia cu ea pe nesimțite, pînă la dificila confrun­ta­re finală, care te lasă cu un gol greu în stomac.

Primul Urs de Aur pentru lung­metraj din istorie primit de Poziția copilului este, în aceste condiții, nu doar ultrameritat, ci și o consecință lo­gică a succeselor din ce în ce mai sonore ale filmului românesc la Ber­linală (Urșii de Aur pentru scurtmetrajele lui Cristi Puiu și Bog­dan Mustață, respectiv Urșii de Argint pentru Katalin Varga și Eu cînd vreau să fluier, fluier). Cinemato­gra­fia românească se menține astfel pe poziții, sfidînd invidii venite din toate părțile (acasă și în străinătate) și confirmînd, încă o dată, că e cel mai profitabil produs de export cultural, în ciuda celor care-i minimi­zea­ză nu doar meritele, ci și bugetele. Din acest motiv, e păcat că triumful de la Berlin tinde să cauționeze sistemul autohton de finanțare tot mai defect. Poate că în contextul fracturat în care se află astăzi filmul românesc ca instituție e nevoie de o mamă în stare de orice ca să-l sal­veze. Cu orice preț.

Mihai Chirilov este critic de film și directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF)