Înger și demon

În România, încă nu se știe da­că FMI e înger sau demon. Îți cere să faci lucruri oripilante, cum ar fi re­ducerea personalului bugetar și să tai din cheltuielile Guvernului, prin ur­ma­re e demon. Te asigură că în cîțiva ani îți va fi bine, că vei fi iar sănătos și vei putea alerga alături de celelalte eco­nomii europene a­bi­litate care îl pla­sează printre în­ge­rii de care avem ne­­voie. Sare de par­tea băncilor care ju­poaie clienții, deci e clar demon. Îți dă miliarde de euro ca să aibă pensio­na­­rii și bugetarii veniturile la zi, ceea ce numai un înger poate face.

Cu asemenea date, e dificil de tran­­­­șat dispute de genul: avem sau nu ne­­voie de FMI? Trebuie să ne fie tea­mă de FMI sau să îl iubim ne­­con­di­țio­nat și să mergem pe mîna lui?

Simplificat, treburile stau cam așa: li­­derii României (mă refer aici la Pre­șe­­dinție, Guvern și BNR) ha­bar nu au avut că va ajunge criza și la noi. Cînd totuși, ea ne-a lovit, toți au sărit în sus și au spus că nu trebuie să dramati­zăm, că așa cum a venit, așa va și pleca. După ce ea s-a ins­talat iar puținele re­zer­­ve din că­ma­ră au fost și ele înfulecate rapid, în­trebarea cheie de pe bu­ze­le tuturor era: pe cine fraierim să ne dea niș­te bani? Cei mai ieftini cu pu­tin­ță erau banii FMI. Acuma drept e că FMI e un soi de CAR (Casa de Ajutor Reciproc), în care mem­­brii pun bani împreună pentru ca la ne­voie, să aibă cu ce să îl sprijine pe cel care are nevoie mai ma­re. Nu pu­team fi refuzați de Fond (sîntem, cum spu­neam membri cu drep­turi depline și cotizăm anual aco­lo), dar nici nu ni se puteau livra miliarde fără o minimă ga­­ranție.

Această garanție nu era una fi­nan­ciară însă. Fondul nu se comportă ca o bancă, luîndu-ți casa în garanție pen­­tru a te executa silit dacă nu plă­teș­ti ratele. Pen­tru FMI, ga­ranțiile sînt mai degrabă morale. Te obligi să iei niș­te mă­suri care să te facă bine. Fon­dul îți dă tableta pen­tru a-ți scădea fe­bra, dar tu trebuie să te obligi că nu vei mai alerga ca nebunul pînă la limita pneu­mo­­niei (financiare).

Partea proastă e că noi am conti­nuat să alergăm. De fiecare dată cînd FMI ne vizita, noi îi înaintam res­pec­tuo­și o cerere de amînare a ter­menelor de îndeplinire a cîte unei condiționa­li­tăți. Nu eram, prin ur­mare, în stare să ne ținem de ceea ce promisesem.

Două lucruri poate că ar merita a­du­se în discuție. Primul, care era al­ter­na­tiva la un împrumut dat de FMI? Aproape niciuna. România nu se pu­tea împrumuta de pe piețele in­ter­na­țio­nale pentru că erau do­bîn­zi enorme ce­rute statului român. De la bănci ar fi luat bani la fel de scumpi. Dacă te-ai fi dus la poporul fra­te chinez (printre foarte puținii care au cash în aceste vremuri), îți bă­teau obrazul cei din UE. Așa că de ales nu am prea avut.

Al doilea lucru este dacă FMI e prea drastic cu România im­pu­nîn­du-i atîtea corecții. Aici, musai e de spus că FMI arată unde trebuie să ajun­gem, nu și cum să o facem. Gu­ver­nul își face planurile, i le arată Fon­dului, ca­re le judecă apoi si spune dacă e ok sau nu. Numai faptul că avem un Gu­vern incapabil îi face pe cei de la FMI să ne facă ei temele de casă. Ris­cul e că din cauza neseriozității noastre, să fim obligați să alergăm din A­cord în Acord, pentru a ne salva de pi­­caj.

Vorba cuiva, nu de relația cu Fondul trebuie să ne fie teamă, ci de veșnicia ei.

Dan POPA