Dezbinați în fața lui Cuza
1001 de chipuri 30 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Dezbinați în fața lui Cuza 0Marți, sub balconul Palatului lui Alexandru Ioan Cuza, se adunase mulțime de oameni ca în 1856, cînd veniseră să sărbătorească dubla alegere a domnitorului moldovean. Așteptau să plece fanfara militară și să li se alăture ca într-un acord tacit. Lîngă mine, o doamnă își făcea griji, auzind răcnetul din piață. Se uita la vale și-i spunea soțului „stai să vezi ca o să se întîlnească cu cei de la statuie care-l huiduiesc pe președinte”.
Ca și acum 153 de ani, bunicii și-au adus nepoții pe care îi învățau însemnătatea momentului de la care armata nu putea lipsi. După ce ziua au mers la pas ordonat pe strada Arcului, spre Cuza Vodă, înserarea i-a prins pe militari așezați în formație, ca să serbeze încă o dată înfăptuirea Unirii, care i-a adus împreună pe frații din Țara Românească și Moldova.
La un moment dat s-a auzit semnalul și trei trupe de soldați care purtau făclii aprinse, în fața căreia se purta fanfara, au pornit mărșăluind spre Palatul Culturii. Din spate veneau lăncierii lui Cuza, care înălțau steagul pe care Unirea l-a născut. Sub deviza „Libertate, dreptate și frăție” oamenii s-au îngrămădit în spatele militarilor, îndreptîndu-se spre Piața Unirii.
Cerșetorul domnitorului
Acolo încă zăcea o duzină de coroane la picioarele lui Cuza. După ce politicienii le-au așezat ceremonios, să se vadă că s-au interesat de trecutul istoric al țării, oamenii simpli s-au cățărat peste ele, ca să urce sus, aproape de domnitor de unde să poată striga „Jos Băsescu!”. Protestatarii sînt prinși mai bine de camera de filmat, din vîrful statuii, iar portavocea ținea locul microfonului, pentru că reporterul nu-i putea ajunge.
Erau cam 50 de oameni răzvrătiți, în mare parte studenți care s-au alăturat gloatei pe care zilele acestea a prins-o în stradă, scandînd ce zice cel de alături. Tot doamna lîngă care am stat m-a lămurit. „Cînd îi vezi pe oameni la televizor protestînd nu ai același sentiment pe care îl ai aici, pe teren. Cînd îi vezi țipîndu-și necazurile parcă simți că îți vine să li te alături” mi-a spus ea gesticulînd. Nu am avut timp să-i răspund, cînd din mulțime s-a ivit un bătrîn. Singurul om necăjit care nu se manifesta precum ceilalți din jur. Toată supărarea lui era trecută pe un carton agățat de gît, care se rezuma la „vreau să am ce mînca, fără să dau cuiva în cap”. Purta haine zdrențuite, barba îi era încîlcită și de după pardesiu, vîntul scotea un trup firav, pe care bărbatul și-l ascundea imediat ce simțea că rafala i-a luat o parte din haina învechită. Cu pumnii strînși de frig, bătrînul își manifesta supărarea doar mustrîndu-i pe ceilalți să tacă. Prin dreptul domnitorului trecea armata, ofranda care nu s-a pervertit în timp.
Iulia CIUHU









Adaugă un comentariu