Dezbinați în fața lui Cuza

Marți, sub balconul Palatului lui Alexandru Ioan Cuza, se adunase mul­țime de oameni ca în 1856, cînd ve­niseră să sărbătorească dubla a­le­gere a domnitorului moldovean. Aș­tep­tau să plece fanfara militară și să li se alăture ca într-un acord tacit. Lîn­gă mine, o doamnă își făcea griji, auzind răcnetul din piață. Se uita la vale și-i spunea soțului „stai să vezi ca o să se întîlnească cu cei de la sta­tuie care-l huiduiesc pe pre­șe­din­te”.

Ca și acum 153 de ani, bunicii și-au adus nepoții pe care îi învățau însemnătatea momentului de la care armata nu putea lipsi. După ce ziua au mers la pas ordonat pe strada Ar­cu­lui, spre Cuza Vodă, înserarea i-a prins pe militari așezați în for­ma­ție, ca să serbeze încă o dată în­fă­p­tu­irea Unirii, care i-a adus împreună pe frații din Țara Românească și Mol­dova.

La un moment dat s-a au­zit sem­nalul și trei trupe de soldați care pur­tau făclii aprinse, în fața că­re­ia se purta fanfara, au pornit măr­șă­luind spre Palatul Culturii. Din spa­te ve­neau lăncierii lui Cuza, ca­re înălțau stea­gul pe care Unirea l-a năs­cut. Sub deviza „Libertate, drep­tate și fră­ție” oamenii s-au în­gră­mădit în spa­te­le militarilor, în­drep­tîndu-se spre Pia­ța Unirii.

Cerșetorul domnitorului

Acolo încă zăcea o duzină de co­roane la picioarele lui Cuza. Du­pă ce politicienii le-au așezat ceremo­nios, să se vadă că s-au interesat de trecutul istoric al țării, oamenii simpli s-au cățărat peste ele, ca să urce sus, aproape de domnitor de unde să poa­tă striga „Jos Băsescu!”. Pro­tes­ta­tarii sînt prinși mai bine de camera de filmat, din vîrful statuii, iar portavocea ținea locul microfonului, pen­tru că reporterul nu-i putea a­jun­ge.

Erau cam 50 de oameni răz­vră­tiți, în mare parte studenți care s-au ală­turat gloatei pe care zilele acestea a prins-o în stradă, scandînd ce zice cel de alături. Tot doamna lîngă care am stat m-a lămurit. „Cînd îi vezi pe oa­meni la televizor protestînd nu ai același sentiment pe care îl ai aici, pe teren. Cînd îi vezi țipîndu-și ne­ca­zu­rile parcă simți că îți vine să li te a­lă­turi” mi-a spus ea gesticulînd. Nu am avut timp să-i răspund, cînd din mul­țime s-a ivit un bătrîn. Singurul om necăjit care nu se manifesta precum ceilalți din jur. Toată supărarea lui era trecută pe un carton agățat de gît, care se rezuma la „vreau să am ce mînca, fără să dau cuiva în cap”. Purta haine zdrențuite, barba îi era în­cîlcită și de după pardesiu, vîntul scotea un trup firav, pe care bărbatul și-l ascundea imediat ce simțea că ra­fala i-a luat o parte din haina învechită. Cu pumnii strînși de frig, bă­trînul își manifesta supărarea doar mus­trîndu-i pe ceilalți să tacă. Prin drep­tul domnitorului trecea armata, ofranda care nu s-a pervertit în timp.

Iulia CIUHU