Dreptul la un click

Vreme de-o lună am purtat la braț două fîșii înguste de material. Pri­ma, cea neagră, reprezenta do­li­ul pentru victimele Revoluției din 1989, iar cea de-a doua, albă, e­­ra simbolul grevei japoneze pen­tru că n-au fost condamnați vinovații atacurilor de la acea vreme. Le țineam pe brațul stîng cu mîn­dri­e, poate chiar și cu puțină os­ten­tație. Susțineam o cauză. În pri­mele zile toată lumea mă întreba des­pre semnificația lor și credeam că, expunîndu-le mo­ti­ve­le, îl voi fa­ce măcar pe unul dintre ei să îmi urmeze modelul.

Nu mă așteptam să trezesc nu știu ce simțămînt patriotic, să dez­volt vreo atitudine de frondă, însă după un zîmbet penibil, ur­mă­to­rul răspuns a fost „și tu chiar le porți o lună?”. Și le-am purtat chiar 30 de zile, nemaipăsîndu-mi de „ori­­cum știi că nu schimbi ni­mic”, „ce partid face acest lu­cru?” sau „te dai mare”, dar la final, chiar am crezut că am făcut un lu­cru bun.

Bineînțeles că nu s-au schim­bat legi și nici n-a început vreo hăiture la scenă deschisă a foș­tilor securiști. Nici nu mă aș­tep­tam la asta, la fel de bine cum sînt convins că doamna de 50 de ani pe care am găsit-o în fața unei ca­tedrale din orășelul englezesc Bath nu a reușit să stopeze răz­bo­iul din Irak prin pancarta „Dacă răz­boiul este răspunsul vostru, în­seamnă că e o întrebare proastă”.

Într-o astfel de chestiune pro­blema nu e faptul că „vai, toată lu­mea dă click la o cauză pentru că e la modă”, bravo lor, asta se chea­mă popularizare. Îi lăsăm să creadă în prostia lor, poate implicarea lor „socială, cetățenească” se reduce doar la un click. Însă nu îmi cere să o fac și eu, dacă nu-mi place. Nu-mi fura și acel amărît de click. Am fost în stare să port do­uă banderole, voi putea și mai mult, însă nu am să dau nici un click ONG-urilor care luptă pentru drepturile cîinilor vagabonzi. Îi aștept mai întîi să vină cu mine și să vadă că cei zece „zdreanță cu ochii de faianță” numai compasiune nu-mi trezesc noaptea cînd mă duc acasă.

George GURESCU