Micile talente fac marile capodopere
1001 de măști 7 decembrie 2010 Niciun comentariu la Micile talente fac marile capodopere 1Radierele se fărîmițează încet. Clopoței de rîs întrerup chinul creioanelor. Cu pași de catifea, Polina verifică sîrguința elevilor. Buzele se strîng concentrate, ochii critici se apleacă asupra lucrărilor.
Pe o foaie, un autoportret se încruntă sever la autor. Un aparat de fotografiat captează portretele. Membrele unui personaj capătă dimensiuni hiperbolice. O oglindă scăpată de o mînă agitată se sparge cu țipăt. Ochii întorși spre grămada de cioburi reflectă groaza unui apropiat deceniu de ghinion. La studiul mîinii, mai puțin pricepuții, trișează. Pîndesc îndepărtarea profesoarei, își sprijină ușor mîna pe pagină și trasează cu grijă conturul. Rămîne doar Polina să se mire de mîinile plinuțe ce apar în urma isprăvilor. Un alt truc constă în reproducerea unei lucrări cu susul în jos. Lucrarea se întoarce în final în poziția firescă, adică cu picioarele pe pămînt, și voila capodopera!
În locul amatorilor care erau așteptați la curs au sosit studente premiate la concursuri de pictură. Vor să-și resusciteze parcă pasiunea. Au pictat cîndva în tempera, acrilice, uleiuri sau au mîzgălit în cărbune. Acum se ocupă cu calculatul sumelor, cu administrarea afacerilor, traduceri sau softuri. Își privesc autocritic lucrările, se sancționează aspru că au uitat. Pe furiș, trag cu ochiul la vecine să vadă prin comparație cum se descurcă. Colegi de facultate se regăsesc la curs și rîd de coincidență. Se despart pentru a avea o mai bună perspectivă a doamnei ce se lasă desenată.
Pe el îl chemă Titus, ea este absolventă de Matematică. Titus studiază Arhitectura și vrea să iasă din monotonia desenului tehnic. Se amuză de minune desenîndu-se unul pe celălalt. Desenele seamănă atît de bine cu modelele, încît se gîndesc serios să treacă în josul paginii persoana pe care o reprezintă.
Pe celălalt rînd, o mămică, asistentă medicală, ia loc cuminte în bancă. „Vreau să învăț, ca să pot să desenez împreună cu fetița mea”, spune zîmbind. În capătul sălii, un tînăr acceptă liniștit sfaturile profesoarei. Desenează concentrat făcînd abstracție de cei din jur. O fată strînge atent din buze, sperînd să compenseze stîngăcia, cu strădania.
Cînd se plictisește muza
Modelului din față i-a înțepenit zîmbetul pe chip și așteaptă tăcută sfîrșitul supliciului. La sfîrșit, două scaune îmbrățișate îi iau locul. Se caută o poziție cît mai complicată a lor, pentru a servi ca model pentru colile obosite din fața fiecăruia.
Cînd lucrările sînt pe terminate, pe dos așteaptă cuminți părerile de rău ale autorilor. Polina așteaptă de la „novici” să-pi facă autocritică. Desenele se păstrează la dosar, ca peste ani să se descopere noi Tonitza sau Luchiene.
Irina GOCIMAN
Adaugă un comentariu