Micile talente fac marile capodopere

Radierele se fărîmițează încet. Clo­poței de rîs întrerup chinul cre­ioa­nelor. Cu pași de catifea, Polina verifică sîrguința elevilor. Buzele se strîng concentrate, ochii critici se a­pleacă asupra lucrărilor.

Pe o foaie, un autoportret se în­crun­tă sever la autor. Un aparat de fo­tografiat captează portretele. Mem­bre­le unui personaj capătă dimensiuni hiperbolice. O oglindă scăpată de o mî­nă agitată se sparge cu țipăt. Ochii întorși spre grămada de cioburi ref­lec­­tă groaza unui apropiat deceniu de ghinion. La studiul mîinii, mai puțin pricepuții, trișează. Pîndesc înde­păr­ta­rea profesoarei, își sprijină ușor mî­na pe pagină și trasează cu grijă conturul. Rămîne doar Polina să se mire de mîinile plinuțe ce apar în urma is­prăvilor. Un alt truc constă în reproducerea unei lucrări cu susul în jos. Lucrarea se întoarce în final în po­zi­ția firescă, adică cu picioarele pe pă­mînt, și voila capodopera!

În locul amatorilor care erau aș­tep­tați la curs au sosit studente premiate la concursuri de pictură. Vor să-și resusciteze parcă pasiunea. Au pictat cîndva în tempera, acrilice, ule­iuri sau au mîzgălit în cărbune. Acum se ocupă cu calculatul sumelor, cu administrarea afacerilor, traduceri sau softuri. Își privesc autocritic lu­cră­rile, se sancționează aspru că au uitat. Pe furiș, trag cu ochiul la ve­ci­ne să vadă prin comparație cum se des­cur­că. Colegi de facultate se re­gă­sesc la curs și rîd de coincidență. Se des­part pentru a avea o mai bună pers­pec­tivă a doamnei ce se lasă desena­tă.

Pe el îl chemă Titus, ea este ab­solventă de Matematică. Titus stu­­diază Arhitectura și vrea să iasă din monotonia desenului tehnic. Se amu­ză de minune desenîndu-se unul pe ce­lălalt. Desenele seamănă atît de bi­ne cu modelele, încît se gîndesc se­rios să treacă în josul paginii persoa­na pe care o reprezintă.

Pe celălalt rînd, o mămică, asistentă medicală, ia loc cuminte în bancă. „Vreau să în­văț, ca să pot să de­senez împreună cu fe­tița mea”, spune zîmbind. În ca­pă­tul sălii, un tînăr acceptă liniștit sfatu­rile profesoarei. Desenează concentrat făcînd abstracție de cei din jur. O fată strînge atent din buze, spe­rînd să com­p­enseze stîngăcia, cu stră­da­nia.

Cînd se plictisește muza

Modelului din față i-a înțepenit zîmbetul pe chip și așteaptă tăcută sfîrșitul supliciului. La sfîrșit, două scaune îmbrățișate îi iau locul. Se caută o poziție cît mai complicată a lor, pentru a servi ca model pentru colile obosite din fața fiecăruia.

Cînd lucrările sînt pe terminate, pe dos aș­teap­tă cuminți părerile de rău ale autorilor. Polina așteaptă de la „no­vici” să-pi facă autocritică. De­se­nele se păstrează la dosar, ca peste ani să se descopere noi Tonitza sau Lu­chiene.

Irina GOCIMAN