Supraviețuitoarea unui secol umbrit de războaie

Cea mai vîrstnică locuitoare a județului Iași tocmai a împlinit 108 ani, pe 29 februarie, vîrstă pe care a sărbătorit-o alături de unicul copil și de nepoți. Elena Sirețeanu încă își amintește în detaliu cele două războaie mondiale prin care a trecut, în special cel de-al doilea, care a lăsat-o văduvă la doar 30 de ani, de atunci așteptîndu-și fără încetare soțul. Deși toată viața a fost activă și nu a stat nicio clipă într-un singur loc, bolile au ocolit-o și nu a știut ce înseamnă patul unui spital. Nu a luat pastile și nici nu a mers prea des la medic, ci s-a tratat cu leacuri, acasă. Mai mult, toată viața a mîncat doar ce a produs în ograda proprie din Bosia, un sat rupt de lume, însă care nu a fost ocolit de războaie.

Cînd avea 102 ani, Elena Sire­țea­nu încă își petrecea zilele prășind în grădina din curtea casei, deși bă­iatul său împreună cu nepoții încer­cau să o convingă să renunțe, te­mîn­d­u-se pentru starea ei delicată de să­­nă­tate. „Ne ziceau vecinii că dacă o mai lăsăm aşa o să moară prin o­gra­dă. Încet-încet, am reuşit să o convingem, însă abia la 102 ani, să renunţe la prăşit”, își amintește Costel, unul dintre cei mai apropiați nepoți ai bătrînei. Zilele trecute, pe 29 februarie a împlinit 108 ani, sărbătorindu-și ziua doar o dată la patru an. Însă cei apropiați nu ezită să o marcheze și pe 28 februarie sau pe 1 martie, în funcție de cum se ni­meresc să fie în jurul ei. Are un sin­gur băiat, de 76 de ani, o noră şi cinci nepoţi care vin să o vadă cît de des pot, deşi au şi ei familiile lor. Doi dintre nepoţi sînt stabiliţi în loca­li­tă­ţile din jur, iar restul fie în ţară, fie în străinătate. Nepoții au prins drag de ea pentru că i-a crescut şi i-a învăţat din ce ştia, deşi nu a fost la şcoală. „Copilul nu se bate, fie că e al tău, fie că e nepot”, este ideea ca­re a ghidat-o pe bătrînă în creşterea fiilor. Costel spune că deși bunica lui nu a mers la școală, a știut să îi învețe majoritatea lucrurilor pe care le știe un copil, de la rugăciuni, la aspecte din viața de zi cu zi.

Abia la 102 ani bătrîna a încetat să mai muncească prin ogradă, iar asta pentru că nepoții s-au temut pentru sănătatea ei.

Trăieşte într-o cămăruţă în care mai mult de patru persoane nu în­cap şi în care încearcă să-şi alunge din singurătate avînd în perma­nenţă radioul deschis. Uneori, ca­me­ra îi mai este înveselită de ne­po­ţi sau de lemnele care se aud tros­nind în sobă. Ceea ce o supără este faptul că, de un an, nu mai poate ieşi singură din casă, după ce într-o noapte a căzut din pat, şi-a rupt mî­na, iar picioarele nu le-a mai putut mişca. La spital, însă, nici atunci nu a vrut să meargă. „De obligat nu am putut să o obligăm, ne-a zis din start că ea nu pleacă din casă şi şi-a bandajat ea mîna, a pus tot felul de plante şi s-a vindecat. Ne-am făcut griji cînd am văzut că se învineţeşte, însă i-a trecut”, povesteşte Costel, în timp ce are grijă să nu-i lipsească ceva din jurul patului micuț în ca­re s-a cuibărit bătrîna. Deşi acum nu se mai poate mişca, nici lemnele care ard în sobă nu îi acoperă vocea în­că fermă şi destul de clară. Po­ves­teşte tot ce îi trece prin minte, chiar dacă sînt amintiri mai vechi de 70 de ani.

Alimentele din propria curte, singura hrană

Copiii şi nepoţii spun că nu a luat niciodată pastile şi la medic nu merge nici măcar la cel din sat, pen­tru că probleme majore de sănă­ta­te nu a avut. Întotdeauna s-a tratat şi vindecat cu leacuri pe care le ştia și a refuzat să părăsească curtea în ca­re a trăit toată viața. „Eu am luat de­ja, la vîrsta mea, mai multe pastile decît a luat ea. Pur şi simplu, nu a avut nevoie. De cînd mă ştiu, cînd e­ram mic se trezea dimineaţa şi ple­ca la treabă pînă seara, nu o găseai decît prin curte, făcînd ceva. M-am în­văţat şi eu aşa, nu pot să stau”, spu­ne fiul bătrînei, care are grijă de ea şi care locuieşte în aceeaşi curte.

Nepoții au prins drag de ea pentru că i-a crescut şi i-a învăţat din ce ştia, deşi nu a fost la şcoală. „Copilul nu se bate, fie că e al tău, fie că e nepot”, este ideea ca­re a ghidat-o pe bătrînă în creşterea fiilor.

Potrivit acestuia, unul dintre se­cretele mamei sale a fost că nu a mîn­cat decît ceea ce producea în propria curte, de la găini, la fructe şi lac­tate, fără să se atingă de nimic ce nu era producţie proprie. Mai mult, atunci cînd era tînără, pleca pe jos pî­nă în Iaşi să vîndă ce producea în curte. Însă, invers, nu a făcut nicio­dată. „Ia spune bunică, cum mergeai tu de aici, pe jos, 20 de kilometri pînă în Tîrgu Cucului ca să vinzi bu­nătăți din ogradă?”, încearcă nepotul să-i stimuleze bătrînei amintiri­le. Iar ea, privind în gol și părînd că adună momentele, răspunde re­pe­de, povestind micile sale călătorii.

O așteptare de-o viață

Bătrîna născută în 1908 a prins ambele războaie, însă din primul nu îşi mai aminteşte foarte multe, deoarece era mică. Cel de-al doilea, însă, i-a lăsat urme mai adînci, pe care nu le uită. Atunci a rămas vă­duvă, trăind toată viața mai mult singură decît alături de cel cu care a ales să își împartă fiecare clipă. „Aveam 30 şi ceva de ani cînd so­ţul mi-a plecat în război şi de atunci nu s-a mai întors. Eram tînără şi muncitoare, însă am rămas singură şi aşa m-am descurcat”, îşi aminteşte bătrîna, care încă are ochii vii şi cu­­rioşi. Amuzată, spune că și-ar fi dorit să se întoarcă măcar să o ajute cu tre­burile casei sau cu banii care întot­deauna au fost puțini. Pe băiat l-a cre­scut singură, împreună cu mama soacră. Acesta nu şi-a cunoscut ta­tăl niciodată, deoarece atunci cînd a început războiul şi a plecat, avea puţin peste trei ani. Poze în care să îl fi văzut nu există, pentru că în tim­pul războiului li s-a luat tot, chiar şi geamurile de la casă.

Copiii şi nepoţii spun că nu a luat niciodată pastile şi la medic nu merge nici măcar la cel din sat, pen­tru că probleme majore de sănă­ta­te nu a avut. Întotdeauna s-a tratat şi vindecat cu leacuri pe care le ştia și a refuzat să părăsească curtea în ca­re a trăit toată viața.

O singură poză mai aminteşte de tinereţea Elenei, în care apare alături de fiul. Bătrîna povestește că în timpul războiului a­proape a văzut moartea cu ochii, cînd unul dintre ruşi s-a dat jos din tren şi a împuşcat-o în cap pe soa­cra surorii sale. Atunci şi-a dat sea­ma că răz­boiul nu alege şi nu se uită la ceea ce lasă în urmă. Însă, deşi au trecut atîţia ani, spune că nu a înce­tat ni­cio­dată să îl aştepte pe Gheor­ghe, soţul său. „L-am pierdut pe front, dar m-am tot gîndit că îi vor da drumul şi va şti să vină acasă. Însă tot singură cu băiatul am ră­mas, am avut noroc de mama soa­cră, care s-a purtat ca şi cum ar fi ma­ma mea, aşa de bine ne înţe­le­geam şi împărţeam toate”, îşi a­min­teşte bătrîna. Cînd muncea la cîmp îşi lua copilul cu ea, o pernă şi un aşternut, unde îl lăsa să se joace şi putea face treabă. Îşi aminteşte, rî­zînd, că îi lega la mînă o bucăţică de material cu care că băiatul se juca pînă adormea singur.

Deşi are două pensii, una dintre ele fiind cea de urmaş, acestea nu însumează mai mult de 290 de lei. Iar de ziua ei, Elena spune că nu-şi doreşte decît să aibă lemne să se în­căl­zească şi bani să trăiască, pen­tru că deja mai bine de jumătate de viaţă a fost nevoită să o trăiască sin­gură. Abia mai tîrziu, singurătatea i-a fost alungată de copii şi nepoţi, care au avut întotdeauna grijă de ea. Cînd vorbește are ochii umezi și nu îți dai seama dacă de tristețe, de emoție sau doar de bătrînețe. La­crimi pe care nepoții i le șterg din cînd în cînd ca și cum ar fi ceva ce trebuie să facă mereu. Măcar așa să aline lipsa celui care nu s-a mai în­tors de pe front și care a rămas prizonierul războiului.