Omul care apropie Chișinăul de Iași

Acul cel scurt al ceasornicului abia a trecut peste ora 6:00 dimineața, iar șo­ferul, eu și încă alți patru că­lă­tori de peste Prut am ajuns în vama Leu­șeni–Albița. Un vameș trage por­ti­era, iar în salon, odată cu lumina ce ne ta­ie ochii, pătrunde și un „bună di­mi­­nea­ța”, zis cu rînjet zeflemitor. Iar du­pă ce ne potrivește fețele somno­roa­se cu cele strîmbe din pașaport, aces­ta, la fel de ironic, îi spune șoferului „ju­mătate de Chișinău ai dus la Iași, au mai rămas aco­lo oameni?”. Drept răs­puns, Ma­ri­an, îi explică fără accen­tul dulceag ti­pic basarabenilor, că e un plus pentru soția sa „în caz de mă aventu­rez cu vreo amantă, află îndată!”.

 Meseria l-a prins spre sfîrșitul anilor ‘90, cînd că­ra fiecare în spate tot ce putea din Mol­­­dova în Ro­mânia și invers.

Despre Marian încă din primul an de facultate am aflat că are mai mult de zece ani de cînd bate drumul dintre ca­pitalele Moldovei mari. Nu are nici un proces verbal, ceea ce înseamnă că lu­crează cinstit, fără să ascundă cu­ti­ile cu tutun pe sub buretele sca­u­ne­lor sau prin golurile portierelor. „Sper că nu ai mai mult de două pachete de ți­gări”, mi-a spus el pe un ton porun­ci­tor cînd am urcat pentru prima oară în mașina din care mereu adie ușor a par­fum de fructe.

Marian a vrut să se facă chirurg, în­să mama sa a fost împotrivă. Fe­me­­ia, fiind și ea medic, și-a ferit fiul ast­fel de „stresul continuu”. A avut în gînd să ajungă și la Academia de Po­liție din Chișinău, dar nu l-a lăsat un do­­sar în care figura și numele lui. „M-am bă­gat într-o bătaie, de care nici părinții mei nu știau”, îmi zice băr­­batul fiind cu o­chii țintiți la șosea, în­­să cum a ajuns să fie șofer nu se gră­beș­te să-mi poves­teas­că. Meseria l-a prins spre sfîrșitul anilor ‘90, cînd că­ra fiecare în spate tot ce putea din Mol­­­dova în Ro­mânia și invers. „La noi era marfă în­să nu aveam bani, pe cînd la români era invers, aveau bani destui, însă raf­turile din magazine erau goale”, și Marian, alături de alți „co­mersan­ți” și-a strîns bănuț cu bănuț pen­tru ca să își cumpere loc de trai. „Toți își luau ma­șini, eu am investit în imobil, în ăla pe care am putut să mi-l permit atunci”.

Acasă îl așteaptă în fiecare zi so­ția căreia cu drag îi spune „Lenuța”, chiar dacă au ani buni de căsătorie în spa­te și un fiu care merge de doi ani la școa­lă. „Nu vă gîndiți la al doilea?”, îl în­trea­bă o femeie care nu e pentru pri­ma dată în mașina lui Marian, iar acesta îi răspunde foarte deschis „vrem, dar în­că nu-i permite sănătatea Le­nu­ței”. Bărbatul trecut de treizeci de ani ara­­tă mult mai tînăr, slăbuț, cu ochii de un că­prui închis, aproape negru și mîini în­grijite ce țin cu dibăcie vo­la­nul. E prie­­tenos cu oamenii pe care îi pri­meș­te în mașina sa. Știe să pună lem­ne pe fo­cul oricărei discuții, fie că sînt niște glume, istorisiri din viață sau sfa­turi aranjate la locul lor.

Bărbatul care se trezește în fie­ca­re zi la patru dimineața pentru a por­­ni pe cărarea bătucită de roțile ma­și­nii sa­le își face meseria cu drag și cu o punc­­tualitate deosebită. E ca fra­te­le mai ma­re pentru studenții și elevii ce au ple­­cat de acasă ca să se școlească la Iași. Îi culege de fiecare dată de pe la por­țile lor, iar cînd se întorc acasă, îi dă în primire părinților însetați de dor.

Daniela VORTOLOMEI