Serial killer

Șah-mat Niciun comentariu la Serial killer 0

Să crești la țară în anii ’90, așa cum am făcut eu, era mare lucru. În afară de făcut lecțiile la lampă, cumpărat gu­me Turbo și înghețată la un leu, cel mai fascinant moment al zilei se în­tîm­pla pe la cinci și un pic seara, cînd încă era lumină. Dealurile rămîneau pus­tii, borșurile dădeau în foc, iar pe dru­murile prăfuite se rostogoleau ciulini și fluiera vîntul, ca-n westernuri. Toată lumea se aduna în jurul cutiilor pătrate, în care își trăiau dra­ma tot felul de fete cu nume ciudate: Isa­ura, Marimar, Alondra sau Per­la Neagră. Țin minte cum făcea ma­ma curat în fiecare seară, cînd veneau niș­te vecini să se uite la Dallas, că nu toți aveau canale românești pe atunci.

Surorii mele mai mici i-a venit ideea să se nască tot pe la cinci sea­ra, de aceea a primit prima palmă la fund de la singurul doctor-bărbat ca­re nu era interesat să afle ce mai face Meg din Sunset Beach.

Și oricît de chiorîș m-aș fi uitat la cei mari, de cum am pus și eu mîna pe primul meu calculator și am învățat ce-i ăla un torrent, am devenit sclava Isaura a filmelor cu multe epi­soa­de.

Ca toți muritorii, am început cu Friends. În doze mai mici, apoi cîte un sezon pe weekend, cu plapuma trasă peste cap. Au urmat multe alte seria­le, de rîs, de plîns și de groază. Exis­tă o teorie care spune că știi dacă vrei să faci sex cu un om în primele șapte secunde de cînd îl vezi. Cu serialele e la fel. Pe unele n-am putut să le în­ghit nici dacă le ungeam cu toată critica din New York Times și cu laudele ce­lor mai buni prieteni. Chiar am în­cercat să le dau mai multe șanse, dar se pare că mă lasă rece momentul în care Ted Mosby a cunoscut-o pe ma­ma celor doi copii. și, probabil, n-o să pot să mă uit niciodată la Seinfeld din cauza unui profesor din faculta­te care ne-a exemplificat toată teoria co­municării și a semioticii cu replici din acest sitcom.

Pe altele, însă, le-am îndrăgit ca pe niște prieteni fideli, care te așteaptă în fiecare seară acasă cu ceva nou și in­te­resant și nu se uită urît la tine cînd mă­nînci tort. Printre marile mele iubiri merită menționate That 70’s show și Two and a half man. Mai nou, mi-a intrat în inimă The News­room, din mo­tive profesionale, deși încă mai cred că trebuie să există un actor mai credibil pentru rolul principal, cel puțin la fel de bun ca Emily Mor­ti­mer.

Dar cea mai recentă fascinație a mea este Girls și Lena Dunham, fa­ta de douăzeci și ceva de ani care a scris scenariul, a regizat, a produs și a ju­cat în serialul care a luat două Globuri de Aur anul ăsta. Cel mai simplu e să-l descrii ca un Sex and the City mai dur și mai apropiat de realitate, cu multe scene fără haine și cu sex ciudat. Par­tea bună este că serialul nu e înecat în iubire și dulceață. Spre deosebire de co­legele lor mai în vîrstă, fetele din Girls încă nu au joburi de vis, apar­ta­mente în centrul New York-ului și gar­derobe cît jumate de casă și sînt ne­vo­ite să le rezolve pe toate. Sezonul doi e pe sfîrșite. Pentru că nu sînt critic de film, nu vă pot spune mai multe, ci vă voi invita să-l vedeți și să vă în­dră­gos­tiți de el în primăvara asta frumoasă ca­re abia începe.

Anastasia CONDRUC

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top