Serial killer

Să crești la țară în anii ’90, așa cum am făcut eu, era mare lucru. În afară de făcut lecțiile la lampă, cumpărat gu­me Turbo și înghețată la un leu, cel mai fascinant moment al zilei se în­tîm­pla pe la cinci și un pic seara, cînd încă era lumină. Dealurile rămîneau pus­tii, borșurile dădeau în foc, iar pe dru­murile prăfuite se rostogoleau ciulini și fluiera vîntul, ca-n westernuri. Toată lumea se aduna în jurul cutiilor pătrate, în care își trăiau dra­ma tot felul de fete cu nume ciudate: Isa­ura, Marimar, Alondra sau Per­la Neagră. Țin minte cum făcea ma­ma curat în fiecare seară, cînd veneau niș­te vecini să se uite la Dallas, că nu toți aveau canale românești pe atunci.

Surorii mele mai mici i-a venit ideea să se nască tot pe la cinci sea­ra, de aceea a primit prima palmă la fund de la singurul doctor-bărbat ca­re nu era interesat să afle ce mai face Meg din Sunset Beach.

Și oricît de chiorîș m-aș fi uitat la cei mari, de cum am pus și eu mîna pe primul meu calculator și am învățat ce-i ăla un torrent, am devenit sclava Isaura a filmelor cu multe epi­soa­de.

Ca toți muritorii, am început cu Friends. În doze mai mici, apoi cîte un sezon pe weekend, cu plapuma trasă peste cap. Au urmat multe alte seria­le, de rîs, de plîns și de groază. Exis­tă o teorie care spune că știi dacă vrei să faci sex cu un om în primele șapte secunde de cînd îl vezi. Cu serialele e la fel. Pe unele n-am putut să le în­ghit nici dacă le ungeam cu toată critica din New York Times și cu laudele ce­lor mai buni prieteni. Chiar am în­cercat să le dau mai multe șanse, dar se pare că mă lasă rece momentul în care Ted Mosby a cunoscut-o pe ma­ma celor doi copii. și, probabil, n-o să pot să mă uit niciodată la Seinfeld din cauza unui profesor din faculta­te care ne-a exemplificat toată teoria co­municării și a semioticii cu replici din acest sitcom.

Pe altele, însă, le-am îndrăgit ca pe niște prieteni fideli, care te așteaptă în fiecare seară acasă cu ceva nou și in­te­resant și nu se uită urît la tine cînd mă­nînci tort. Printre marile mele iubiri merită menționate That 70’s show și Two and a half man. Mai nou, mi-a intrat în inimă The News­room, din mo­tive profesionale, deși încă mai cred că trebuie să există un actor mai credibil pentru rolul principal, cel puțin la fel de bun ca Emily Mor­ti­mer.

Dar cea mai recentă fascinație a mea este Girls și Lena Dunham, fa­ta de douăzeci și ceva de ani care a scris scenariul, a regizat, a produs și a ju­cat în serialul care a luat două Globuri de Aur anul ăsta. Cel mai simplu e să-l descrii ca un Sex and the City mai dur și mai apropiat de realitate, cu multe scene fără haine și cu sex ciudat. Par­tea bună este că serialul nu e înecat în iubire și dulceață. Spre deosebire de co­legele lor mai în vîrstă, fetele din Girls încă nu au joburi de vis, apar­ta­mente în centrul New York-ului și gar­derobe cît jumate de casă și sînt ne­vo­ite să le rezolve pe toate. Sezonul doi e pe sfîrșite. Pentru că nu sînt critic de film, nu vă pot spune mai multe, ci vă voi invita să-l vedeți și să vă în­dră­gos­tiți de el în primăvara asta frumoasă ca­re abia începe.

Anastasia CONDRUC