Marcel, zarzavagiul din noua mahala
Opinia de la centru 6 noiembrie 2012 Niciun comentariu la Marcel, zarzavagiul din noua mahala 1În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe cînd au apărut în București mahalalele, iar cele deja existente s-au lărgit, creînd denumirile de “Nou” și “Vechi”, Precupeții Vechi și cei Noi se intersectau, ca și azi, cu alte mahalale, denumite după natura obiceiurilor locului – Oțelari, Făinari, Olari. La intersecția dintre Precupeții Vechi cu noul Făinari, Marcel mai păstrează încă din amintirea comercianților vremii, lucrînd pe post de zarzavagiu, la aprozarul din colț al familiei sale. E cu juma’ de cap mai înalt decît tejgheaua pe care se află cîntarul electronic și, dacă nu te uiți atent, zici că nu-i nimeni care să supervizeze roșiile și salaturile turcești.
Bondoc, dar cu ochii șireți ai micului afacerist, Marcel e foarte sigur pe ceea ce vinde, cu toate că tocmai a împlinit 12 ani. E drept, nu face asta în fiecare zi. Merge la școală. Însă, în vacanțe ori după programul obligatoriu de studiu, îl găsești la post, mai ales după-amiezile, chiar înspre înserat. La fel de adevărat e că, la început, era mereu cineva în spatele lui: tatăl sau chiar vînzătoarea angajată cu normă fixă la aprozarul de cartier. De ce? Simplu: tocmai ca Marcel să prindă gustul afacerii, să miroase cum se vorbește cu omul, să vadă care e rostul banului. Nu-i lucru simplu să fii atît de fraged ancorat în realitatea străzii, dar pe Marcel acest aspect l-a prins mănușă, ca și cum ar fi fost născut pentru a ridica și susține afacerea cu zarzavaturi. Nu se încurcă vreodată în păstîrnaci, dovlecei, țelină ori leuștean. Mereu cunoaște prețul corect la ananas, cînd și cum a fost adus, de unde, iar, dacă cumva nu știe, tacticos – de te minunezi văzînd cum îi joacă ochii, ca la sticleți – se repede roată prin aprozar și citește, pentru a-și confirma că nu face vreo trăznaie, prețul corect.
L-am apreciat, pentru că, în spiritul lui nativ de comerciant, amabil din fire și foarte jovial cu fiecare client (pe care deja-l cunoaște după obiceiuri), nu are încredere decît în el, ca nu cumva să încerce vreunu’ sau altu’ să-l tragă în piept. O lecție de viață pe care băiatul ăsta, bondoc și fraged, a învățat-o singur, cot la cot cu bețivii care se aciuează nopțile în fața aprozarului sau cu țigăncile care-și caută banii de prin fuste, uitîndu-se parcă fioros la tine, de ți-e teamă să nu scoată vreun cuțit. Nu știu dacă e precaut din fire, dar, cu siguranță, printre zarzavaturi și bonuri fiscale, secondat de clientela pestriță a fostelor case de mahala, și-a ascuțit simțurile mai ceva ca un om mare. Într-o zi, l-am întrebat dacă îi place la școală și mi-a răspuns, cu politețea unui copil maturizat devreme, că școala îl ajută pe deasupra în planurile lui de viitor afacerist. Și pînă a-mi spune la ce visează, a și zbughit-o în fața aprozarului, luînd rolul bărbatului ce se prinde în gîlceavă cu cei care dau pe gît bere la pet, chiar în fața afacerii lui cu zarzavaturi. Intuind pericolul că-și poate pierde clienții, Marcel s-a strecurat agil în mijlocul lor și, cu ochii lui verzi electrizanți, i-a rugat politicos să-și mute șandramaua mai încolo. “Eu am treabă, domnilor! Nu-mi blocați clienții!”. Atît le-a spus Marcel, zarzavagiul din noua mahala. Iar ei au înțeles.
Diana ROTARU









Adaugă un comentariu