Marcel, zarzavagiul din noua mahala

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe cînd au apărut în Bu­cu­reș­ti mahalalele, iar cele deja existen­te s-au lărgit, creînd denumirile de “Nou” și “Vechi”, Precupeții Vechi și cei Noi se intersectau, ca și azi, cu alte mahalale, denumite după natura obiceiurilor locului – Oțelari, Făi­nari, Olari. La intersecția dintre Pre­cupeții Vechi cu noul Făinari, Mar­cel mai păstrează încă din amintirea comercianților vre­mii, lucrînd pe post de zarzavagiu, la aprozarul din colț al familiei sale. E cu juma’ de cap mai înalt decît tej­gheaua pe care se află cîntarul electronic și, da­că nu te uiți atent, zici că nu-i nimeni care să supervizeze roșiile și salaturile tur­cești.

Bondoc, dar cu ochii șireți ai mi­cu­lui afacerist, Marcel e foarte si­gur pe ceea ce vinde, cu toate că tocmai a îm­plinit 12 ani. E drept, nu face asta în fiecare zi. Merge la școală. Însă, în va­canțe ori după programul obligato­riu de studiu, îl găsești la post, mai ales după-amiezile, chiar înspre în­se­rat. La fel de adevărat e că, la în­ce­put, era me­reu cineva în spatele lui: tatăl sau chiar vînzătoarea angajată cu nor­mă fixă la aprozarul de cartier. De ce? Simplu: tocmai ca Marcel să prindă gus­tul afa­cerii, să miroase cum se vor­bește cu omul, să vadă care e rostul banului. Nu-i lucru simplu să fii atît de fraged ancorat în realitatea stră­zii, dar pe Mar­cel acest aspect l-a prins mă­nușă, ca și cum ar fi fost născut pen­tru a ridica și susține afacerea cu zar­zavaturi. Nu se încurcă vreodată în păs­tîrnaci, dov­lecei, țelină ori leuș­tean. Mereu cunoaște prețul corect la ana­nas, cînd și cum a fost adus, de unde, iar, dacă cumva nu știe, tacticos – de te minu­nezi văzînd cum îi joacă ochii, ca la sticleți – se repede roată prin a­pro­zar și citește, pentru a-și confirma că nu face vreo trăznaie, prețul corect.

L-am apreciat, pentru că, în spi­ri­tul lui nativ de comerciant, amabil din fire și foarte jovial cu fiecare client (pe care deja-l cunoaște după obiceiuri), nu are încredere decît în el, ca nu cum­va să încerce vreunu’ sau altu’ să-l tra­gă în piept. O lecție de viață pe care băiatul ăsta, bondoc și fraged, a în­vă­țat-o singur, cot la cot cu bețivii ca­re se aciuează nopțile în fața apro­za­ru­lui sau cu țigăncile care-și caută ba­nii de prin fuste, uitîndu-se parcă fio­ros la tine, de ți-e teamă să nu scoată vreun cuțit. Nu știu dacă e precaut din fire, dar, cu si­gu­ranță, printre zarzava­turi și bonuri fis­cale, secondat de cli­entela pestriță a fos­telor case de ma­ha­la, și-a ascuțit sim­țurile mai ceva ca un om mare. În­tr-o zi, l-am întrebat da­că îi place la școa­lă și mi-a răs­puns, cu politețea u­nui copil maturizat de­vre­me, că școa­la îl ajută pe deasupra în pla­nurile lui de viitor afacerist. Și pînă a-mi spune la ce visează, a și zbughit-o în fața a­pro­za­ru­lui, luînd rolul bărbatului ce se prinde în gîlceavă cu cei care dau pe gît bere la pet, chiar în fața afacerii lui cu zar­za­vaturi. Intuind pericolul că-și poa­te pierde clienții, Marcel s-a strecurat agil în mijlocul lor și, cu ochii lui verzi electrizanți, i-a rugat politicos să-și mute șandramaua mai încolo. “Eu am treabă, domnilor! Nu-mi blocați cli­­­­­enții!”. Atît le-a spus Marcel, zar­za­va­­giul din noua mahala. Iar ei au în­țe­les.

Diana ROTARU