Rolul din culisele naturii

Lui Ștefan niciodată nu i-a plă­cut să facă un sin­gur lucru, iar a­cum șap­te ani de zile, cînd ieșea de pe băn­cile liceului, trebuia să se în­scri­e la nu mai puțin de patru facultăți. „Eu vo­iam regie, culmea e că numai la aia nu m-am înscris”, îmi zice Ște­fan rî­zînd, pe un ton vădit autoironic.

A a­les, pînă la urmă, Geo­grafia, pe ca­re trei ani mai tîrziu o și termina, la Uni­versitatea „Ale­xan­dru Ioan Cu­za”, în Iași. „Aveam atunci trei variante: să mă angajez ca profesor, să dau la masterat sau să mai fac o facultate. Ghici ce-am a­les”, mă în­treabă re­to­ric și în locul zîm­be­tului de pînă a­tunci mă trezesc în fața u­nui tînăr se­rios, grav, cu ochi mari și o privire nos­talgică.

În ultimele luni de zile și-a tăi­nu­it dragostea de geografie. Schim­bă straie felurite și replici ne­nu­mă­rate pe scena Teatrul Tineretului în Pia­tra Neamț, cu care săptămîna vi­­i­toa­re va pleca la un festival la Satu Ma­re. „Dar nu mă văd actor o viață-n­trea­gă. Pentru că nu-mi găsesc lo­cul, e foar­te greu și apoi este foarte foarte, foarte prost plătit. Nu poți fa­ce ni­mic cu cinci milioane. Mi-ar plă­cea ca asta cu protecția mediului să fie un job permanent și tot ce ține de artă să fie pe lîngă. Sau invers. Aș vrea să le pot îmbina cumva”. Deși nu se sfi­eș­te să admită că îi plac mul­te lucruri, tînărul brunet, înalt ridică bărbia so­lemn oricînd vorbește des­pre pasiu­nea pentru mediu, cea mai sta­tornică din­tre toate: „Este o cauză pen­tru care aș lucra sincer, și nu m-am pu­tut angaja în domeniu pentru că am re­fuzat să închid ochii la di­verse”, așa încît a a­vut răgazul de a-și exersa și al­te laturi.

Doar eu și muntele

În timpul liber cîntă la saxofon, pe care îl consideră, ca pictura, o for­mă de exprimare. De la tablourile pe ca­re nu mai are unde să le an­i­ne, pî­nă la piesele pasionale ale cîn­tă­re­ți­lor de demult, cuvîntul care des­­cri­e cel mai fidel implicația lui în ar­tă este „cu­loare”. „Dragostea mea pen­tru sa­­xo­fon a pornit de la clari­net, pe care l-am schimbat cu un prieten, așa că era prea greu de învățat”. In­str­u­men­tul au­rit nu a prins însă praf în ultimii cinci ani de zile nici chiar în săp­tă­mî­nile cu program foar­te în­căr­cat, iar Ștefan își res­pec­tă pa­siunile cu împătimire de viciat, oricît de multe ar fi la nu­măr.

Geo­grafia a învățat să o iu­beas­că în timp, iar drumurile pe munte l-au apro­piat într-atît de realitatea pe ca­re o studia, încît „nici acum, cînd merg cu prietenii pe munte, nu pot să nu ră­mîn singur măcar pentru cîteva ore, să fim doar eu și muntele”.

Livia RUSU