Rolul din culisele naturii
1001 de chipuri 30 mai 2012 Niciun comentariu la Rolul din culisele naturii 1Lui Ștefan niciodată nu i-a plăcut să facă un singur lucru, iar acum șapte ani de zile, cînd ieșea de pe băncile liceului, trebuia să se înscrie la nu mai puțin de patru facultăți. „Eu voiam regie, culmea e că numai la aia nu m-am înscris”, îmi zice Ștefan rîzînd, pe un ton vădit autoironic.
A ales, pînă la urmă, Geografia, pe care trei ani mai tîrziu o și termina, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în Iași. „Aveam atunci trei variante: să mă angajez ca profesor, să dau la masterat sau să mai fac o facultate. Ghici ce-am ales”, mă întreabă retoric și în locul zîmbetului de pînă atunci mă trezesc în fața unui tînăr serios, grav, cu ochi mari și o privire nostalgică.
În ultimele luni de zile și-a tăinuit dragostea de geografie. Schimbă straie felurite și replici nenumărate pe scena Teatrul Tineretului în Piatra Neamț, cu care săptămîna viitoare va pleca la un festival la Satu Mare. „Dar nu mă văd actor o viață-ntreagă. Pentru că nu-mi găsesc locul, e foarte greu și apoi este foarte foarte, foarte prost plătit. Nu poți face nimic cu cinci milioane. Mi-ar plăcea ca asta cu protecția mediului să fie un job permanent și tot ce ține de artă să fie pe lîngă. Sau invers. Aș vrea să le pot îmbina cumva”. Deși nu se sfiește să admită că îi plac multe lucruri, tînărul brunet, înalt ridică bărbia solemn oricînd vorbește despre pasiunea pentru mediu, cea mai statornică dintre toate: „Este o cauză pentru care aș lucra sincer, și nu m-am putut angaja în domeniu pentru că am refuzat să închid ochii la diverse”, așa încît a avut răgazul de a-și exersa și alte laturi.
Doar eu și muntele
În timpul liber cîntă la saxofon, pe care îl consideră, ca pictura, o formă de exprimare. De la tablourile pe care nu mai are unde să le anine, pînă la piesele pasionale ale cîntăreților de demult, cuvîntul care descrie cel mai fidel implicația lui în artă este „culoare”. „Dragostea mea pentru saxofon a pornit de la clarinet, pe care l-am schimbat cu un prieten, așa că era prea greu de învățat”. Instrumentul aurit nu a prins însă praf în ultimii cinci ani de zile nici chiar în săptămînile cu program foarte încărcat, iar Ștefan își respectă pasiunile cu împătimire de viciat, oricît de multe ar fi la număr.
Geografia a învățat să o iubească în timp, iar drumurile pe munte l-au apropiat într-atît de realitatea pe care o studia, încît „nici acum, cînd merg cu prietenii pe munte, nu pot să nu rămîn singur măcar pentru cîteva ore, să fim doar eu și muntele”.
Livia RUSU









Adaugă un comentariu