Vînătorul frate cu lupul

„Paznicul de vînătoare are grijă de vînat, de liniștea lui, de hrana pe timpul iernii sau cînd e secetă și de adăpost” spune Florin Iluc, un băr­bat de înălțime medie, bine în­che­gat, cu părul odinioară negru, acum gri­zonat și pe chipul căruia e desenată în tușe groase o mustață care însă în­că poartă culoarea din tinerețe. Are „șobolan la nas”, cum mai rîd prie­te­nii săi de cînd se știe, iar acum cîți­va ani cînd și-a dat-o jos nu mai era recunoscut de nimeni.

Pasiunea pentru vînătoare o are din copilărie, cînd cutreiera pă­du­ri­le din jurul Mestecănișului, unde a crescut. Abia în ’99 însă a partici­pat pentru prima dată la hăituit vî­na­tul, ca gonaș (n.r.: persoană care fu­gărește vînatul spre vînător). A­tunci era gardian public și a fost lu­at de șeful său care i-a simțit microbul pe care toți vînătorii îl au în sînge.

Abia în urmă cu cinci ani, cînd a reușit să strîngă bani pentru o puș­că, și-a văzut visul îndeplinit. La scurt timp după aceea a dovedit tu­turor că iubește animalele, iar vî­nă­torii l-au recomandat pentru slujba de paznic de vînătoare. „Am dor­mit de multe ori în cîmp sau prin pă­dure ca să prind braconieri, dar nu am privit-o ca pe o povară. Na­tu­ra are frumusețea ei, iar lipsa con­for­tu­lui nu o face deloc mai urîtă”, spu­ne cu convingere vînătorul cu nor­mă întreagă.

Înainte de privatizarea fondu­ri­lor de vînătoare, pădurarii se îngrijeau de jivinele din codri, însă aceș­tia nu puteau mereu să ocrotească și animalele și copacii. Atunci au pă­șit pe scenă asociațiile vînătorești ca­re au delegat persoane care să ape­re necuvîntătoarele din pădure.

Cîinele, pușca ciobanului

E serios cînd vorbește despre să­nătatea vînatului, despre respectul cu­venit acestuia și despre frumu­se­țea lui. E ca un profesor pasionat de meserie, însă în loc de copii are în grijă iepuri, căprioare și mistreți, iar cînd vorbește despre braconieri, fa­ța senină de pînă atunci se întunecă ase­meni unui nor prevestitor de ploa­ie. „E rău că ei vînează fără să gîn­deas­că. Ucid cînd animalele sînt în pe­rioada de gestație sau cînd sînt slăbite. Nu le dau nici o șansă”. Nu s-a confruntat însă ni­cio­dată cu bra­conieri veniți cu ar­me de vînătoare, ci doar cu țărani sau cio­bani cu cîini. „Au ogari mai scumpi de­cît o armă de vî­nă­toa­re. Îi cumpără cu banii pri­miți ca sub­venții de la stat pentru pă­mînturile lor. E greu să-i prinzi pen­tru că ori­ci­ne poate avea cîine”. Un alt pericol sînt cei aduși de hingheri din ora­șe și pă­ră­siți în marginea pă­durilor. Nu de pu­ține ori a fost nevoit să-i îm­puște cînd aceștia atacau vî­natul. „Mă doare inima că și ele sînt animale, dar ce să fac? Me­se­ria mea e să apăr cea mai veche ocu­pație a omu­lui, iar cîini nu putem vîna”.

Andrei MIHAI