Cu sufletul între două continente
1001 de chipuri 10 mai 2012 Niciun comentariu la Cu sufletul între două continente 0Deși afară temperatura trece cu mult peste 25 de grade, doamna Adela își freacă mîinile periodic și își suflă în pumni ca după un ger năprasnic. Lîngă ea se întinde un întreg stand de hăinuțe și papuci pentru copii pe care le așază drept și de care are grijă ca de propriile lucruri.
Pe alocuri mai primește o întrebare despre preț sau despre material și le răspunde tuturor politicos, însă fără să le zîmbească. Lucrează ca vînzătoare într-un magazin cu obiecte pentru copii de aproximativ trei ani, încă de cînd a revenit în țară.
Departe cu grijile de acasă
Își amintește că în acea perioadă a fost un gest absolut necesar, chiar dacă inima îi dicta să rămînă în țară, fiind obișnuită ca nimic să nu îi clatine liniștea familiei. De atunci parcă relațiile dintre ea și ceilalți membri s-au răcit, însă în mod natural, ca într-o stare de sațietate. „Știți cum se întîmplă uneori cînd te simți fără scăpare și ești nevoit să faci ceva? Spuneam că nu îi înțeleg pe cei care pleacă și își lasă copiii singuri, însă nici eu nu am fost cu mult mai diferită față de ei”, spune amar cuprinzînd cu privirea întregul pahar cu cafea pe care îl ține în palme.
Regretă că a plecat în anul 2006, cînd fiica sa se pregătea să susțină examenul de Bacalaureat și se consideră vinovată pentru fiecare moment pe care l-a pierdut. Alături de ea și de ceilalți doi copii nu crede că a adunat 15 ani împreună.
Mai întîi a lucrat la fabrica de sticlă din Dorohoi, însă a fost pensionată pe caz de boală cînd nici nu împlinise 50 de ani. „Nu puteai să întreții o familie cu trei copii din cîteva sute de lei sau milioane cum erau atunci, mai ales că urma ca Laura să meargă la facultate”, adaugă numărînd pe degete cheltuielile care trebuiau acoperite. A avut noroc că a găsit o familie de australieni care o tratau ca pe un membru al familiei dacă avea grijă de mama acestora zi de zi. Tocmai de aceea poate că primea și puțini bani pe care îi trimitea celor de acasă.
Bătrîna Dora de care avea grijă suferea de o boală care o făcea să gîndească și să se comporte asemenea unui copil de cîțiva ani. „Avea pierderi de memorie și cu greu comunica. Însă o înțelegeam și atîta timp cît îi vorbeam frumos nu o simțeam ca o povară. Cînd era lucidă îmi spunea că eu am suflet mai bun decît propria fiică și mă ruga să nu plec”, spune doamna Adela aducîndu-și aminte de acele timpuri. La scurtă vreme Dora a murit, iar ea a trebuit să revină în țară doar cu banii de drum și cu bagaje mai ușoare decît atunci cînd a plecat pentru prima dată. Chiar dacă glasul își menține aceeași intensitate, pe alocuri doamna Adela face pauze lungi, parcă înghițindu-și cuvintele. Nu își poate permite să mai spere, însă este mulțumită că acum copiii îi sînt mari și că au iertat-o pentru anii în care le-a lipsit. Măcar pînă vor pleca și ei departe.
Mădălina OLARIU









Adaugă un comentariu