Cu sufletul între două continente

Deși afară temperatura trece cu mult peste 25 de grade, doamna Adela își freacă mîinile periodic și își suflă în pumni ca după un ger năprasnic. Lîn­gă ea se întinde un întreg stand de hăi­nu­țe și papuci pentru copii pe care le așază drept și de care are grijă ca de proprii­le lucruri.

Pe alocuri mai primește o între­bare despre preț sau despre material și le răspunde tuturor politicos, însă fără să le zîmbească. Lucrează ca vîn­ză­toa­re într-un magazin cu obiecte pentru copii de aproximativ trei ani, încă de cînd a revenit în țară.

Departe cu grijile de acasă

Își amintește că în acea perioadă a fost un gest absolut necesar, chiar da­că inima îi dicta să rămînă în țară, fiind obișnuită ca nimic să nu îi clatine li­niș­tea familiei. De atunci parcă re­la­ți­i­le dintre ea și ceilalți membri s-au ră­cit, însă în mod natural, ca într-o stare de sațietate. „Știți cum se întîmplă une­ori cînd te simți fără scăpare și ești nevoit să faci ceva? Spuneam că nu îi înțeleg pe cei care pleacă și își lasă co­piii singuri, însă nici eu nu am fost cu mult mai diferită față de ei”, spune amar cuprinzînd cu privirea întregul pahar cu cafea pe care îl ține în palme.

Regretă că a plecat în anul 2006, cînd fiica sa se pregătea să susțină exa­menul de Bacalaureat și se consideră vinovată pentru fiecare moment pe ca­re l-a pierdut. Alături de ea și de ce­i­lalți doi copii nu crede că a adunat 15 ani împreună.

Mai întîi a lucrat la fabrica de sti­clă din Dorohoi, însă a fost pensionată pe caz de boală cînd nici nu împlinise 50 de ani. „Nu puteai să întreții o fami­lie cu trei copii din cîteva sute de lei sau milioane cum erau atunci, mai ales că urma ca Laura să meargă la faculta­te”, adaugă numărînd pe degete chel­tuielile care trebuiau acoperite. A avut noroc că a găsit o familie de austra­lieni care o tratau ca pe un membru al fami­liei dacă avea grijă de mama acestora zi de zi. Tocmai de aceea poate că pri­mea și puțini bani pe care îi trimitea celor de acasă.

Bătrîna Dora de care avea grijă su­ferea de o boală care o fă­cea să gîn­deas­că și să se comporte ase­menea unui copil de cîțiva ani. „Avea pier­deri de memorie și cu greu comunica. Însă o înțelegeam și atîta timp cît îi vor­beam frumos nu o simțeam ca o po­vară. Cînd era lucidă îmi spunea că eu am suflet mai bun decît propria fii­că și mă ruga să nu plec”, spune doamna Adela aducîndu-și aminte de acele timpuri. La scurtă vreme Dora a murit, iar ea a trebuit să revină în țară doar cu banii de drum și cu bagaje mai ușoare decît atunci cînd a plecat pentru prima dată. Chiar dacă glasul își menține a­ce­eași intensitate, pe alocuri doamna Adela face pauze lungi, parcă în­ghi­țin­du-și cuvintele. Nu își poate permi­te să mai spere, însă este mulțumită că acum copiii îi sînt mari și că au iertat-o pentru anii în care le-a lipsit. Măcar pînă vor pleca și ei departe.

Mădălina OLARIU