Muzica și ingineria se învață la Londra. Naționalismul, acasă

„Am fost, la un moment dat, prezentatoare la un canal de televiziune cu muzică Country”, spune Corina și în glas i se aude un chicotit. „Hai, la asta nu te așteptai, nu?” La asta și la întreaga ei poveste care începea normal, ca a unui oarecare student român stabilit în Oradea, absolvent al Facultății de Relații Internaționale din Oradea. După ce-a terminat studiile, s-a angajat într-o companie în țară, la care-a stat patru ani și care-a ajutat-o mult cu recomandările cînd s-a apucat de strîns documente pentru un portofoliu cît mai bine pus la punct – să-l ia cu ea, în străinătate, la Londra.

Pe-atunci, la Londra locuia și sora ei „și probabil așa am luat decizia că acolo ar fi, pentru început, cel mai bine pentru mine”. Corina Sabou e unul dintre Românii care a părăsit țara pentru că a vrut să schimbe ceva, să călătorească și să exploreze. „N-am avut dificultăți financiare, aveam un loc de muncă bine plătit și locuiam singură, într-o garsonieră din Oradea”. Cînd a ajuns la Londra, și-a găsit repede de muncă – a avansat rapid, în domeniul ei, și în scurtă vreme a devenit chiar director asociat al companiei în care-și găsise locul. Corina e brunetă, are părul lung și în fotografiile ei de prin locurile din străinătate pe care le-a tot vizitat zîmbește cald. Are un ușor accent britanic și cîteva cuvinte le pronunță puțin diferit, cu prelungiri ale unor sunete care n-au cum să nu te ia deloc prin surprindere. „Oricît m-ar mai fi plătit – știi, nu cred că aș mai fi stat oricum; nu mai era loc pentru mine să evoluez acolo”, zice și povestește cum, după ce-a ajuns director asociat, și-a dat demisia. Spune că nicăieri, unde-a tot lucrat, n-a întîlnit oameni mai calificați și mai profesioniști ca românii. „La noi cînd spui cuiva să facă un lucru, știi că o să-l facă bine – aici totul parcă durează, se face mai cu greu”.

După ce și-a dat demisia, Corina a ajuns prezentatoare la un canal de televiziune. Canalul se axa, în principal, pe muzică country și tot mediul în care se învîrtea a făcut-o să își pună întrebări legate de muzică. „Știi, mereu am avut o pasiune pentru muzică, dar în România niciodată n-am crezut că am vreo șansă să fac ceva din asta.” În Londra, însă, a avut. S-a apucat de cîntat cu formații rock sau blues și, după ce termina programul de lucru, mergea la ore de canto și exersa la noile instrumente pe care și le cumpărase. N-a durat mult pînă cînd formațiile au început s-o contacteze și să-i propună să cînte împreună. Așa a ajuns să cînte blues, jazz și să-și caute, în cele din urmă, oamenii cu care să facă propriile ei spectacole live.

„M-am apucat să scriu versuri și-apoi mi-am înregistrat toate melodiile în studio. Mi-am făcut propriul website și chiar am avut deja cîteva concerte”, spune Corina. Numele ei de scenă e „Aveleen Rose” și-așa o găsești dacă vrei să-i cauți piesele sau reprezentațiile pe care le-a avut pînă acum. „Recent, am avut un spectacol în Edinburgh – a fost ceva teatral, cu balerine, actori – niciodată n-am mai avut un asemenea spectacol!” Totul a ieșit bine și aici, în capitala Scoției, Corina și-a găsit oamenii alături de care-ar vrea să lucreze mult timp de-acum înainte. „Sînt altfel – au o pasiune, se vede că fac ceea ce fac din plăcere. Și asta cred că m-a făcut și să mă mut aici”.

Nu s-a gîndit însă să plece de tot din străinătate și să se stabilească înapoi acasă. După șapte ani petrecuți în Londra și la începutul vieții în Edinburgh, Corina spune că deși s-a gîndit că ar fi bine să aibă ceva și-acasă, tot locurile care-au învățat-o cele mai multe lucruri despre viață și despre propria ei persoană sînt cele care-o țin aproape și pe care, nici gîndindu-se de mai multe ori, n-ar vrea încă să le părăsească.

„România nu trebuie sub nicio formă să dispară de pe Pămînt”

Tot la Londra și-a început viața din afara țării și Andrei Hirjanu și tot șapte ani a petrecut acolo și el, pînă în prezent. Nici pe el departe de România nu l-au împins lipsurile financiare, ci faptul că și-a dorit să studieze la o facultate de inginerie de peste granițe. Așa a ajuns ca, după cinci aplicații trimise către cinci universități diferite, să fie student la Imperial College London, pe care-a absolvit-o după patru ani de studii.

„Erau acolo, cînd am ajuns eu, vărul și unchiul meu. Acum am doi verișori, iar unchiul și-a adus și soția”, zice Andrei. În mai toate pozele lui zîmbește, e prezentabil și lasă impresia c-ar fi un tînăr cu inițiativă, Dacă-l asculți preț de cîteva clipe, realizezi că și ceea ce spune nu face decît să întărească aparențele. „După ce-am terminat studiile, o cunoștință mi-a spus că are o idee pe care-ar vrea s-o încerce și m-a întrebat dacă n-aș vrea și eu să pun osul la treabă. Așa am ajuns co-fondatorul unei companii.” O companie care se ocupă cu monitorizarea activității motostivuitoarelor și care calculează anumiți parametri pe care îi consideră valoroși, pentru ca apoi să vîndă mai departe produsul pe care-l realizează.

N-ai cum să nu-l asculți cu admirație cînd vorbește despre ce face și, chiar dacă multe dintre detaliile tehnice îți rămîn ușor străine, ți-e clar că n-ar face-o dacă nu ar fi în spatele muncii o plăcere. „Cred că o să mă întorc în România”, spune dintr-odată și n-are cum să nu te facă să zîmbești. „Dacă în zece ani, să spunem, va mai fi un loc acolo și pentru mine, să pot schimba și eu anumite lucruri, o voi face.” E hotărît și articulează cuvintele perfect cînd îți vorbește despre cum poporul român ar trebui educat și responsabilizat. „Trebuie să învățăm să vorbim despre toate – despre religie și politică și să începem să ne responsabilizăm; altfel nu se poate”, spune și adaugă că mulți dintre prietenii lui români de-acolo cred aceleași lucruri. „Însă ei nu vor să se întoarcă, iar eu sînt ăla care încearcă să-i convingă mereu; le spun că nu-i așa de rău și c-ar trebui să mergem să schimbăm noi ce nu e în regulă.”

E naționalist pînă în măduva oaselor și cînd spune că „mi s-ar părea o tragedie să nu mai existe anumite lucruri din România” și că „România nu trebuie sub nicio formă să dispară de pe Pămînt” știi deja că urmează să adauge „și voi încerca și eu să fac asta”, așa că doar zîmbești pînă la capăt, bucurîndu-te că mai există și astfel de lucruri previzibile – chiar dacă nu acasă, între granițe.