Anii noștri, dintre cei 100 ai țării

Din cei 100 de ani ai României, cîțiva sînt ai fiecăruia dintre noi. Dacă Centenarul înseamnă ceva pentru fiecare generație în parte sau dacă cei mai apropiați de clipa înfăptuirii Marii Uniri văd ziua de astăzi mult mai diferit decît o vedem noi, am încercat să aflăm vorbind cu oameni care au trăit în România fie nicio zecime, fie jumătate sau chiar trei sferturi din vîrsta pe care astăzi o împlinește țara.

Mic, agitat, cu ochii mari și verzi, nu mai înalt de un metru și puțin, David, elev în clasa I la o școală din Iași, știe ce-i istoria numai din ce i-a spus învățătorul la școală și spune că „pentru mine, România este locul unde mama mă duce în fiecare dimineață la ore, e locul în care mă joc, chiar și locul în care mai ajung să mă lovesc, dacă sar din copaci.” Domnul învățător i-a spus că țara în care trăim e „patria pe care o purtăm în suflet” și-atunci i-a răspuns că lui i-ar plăcea să se ducă în America, da, dar numai în vacanță. Mereu ar veni acasă, fiindcă nu cunoaște limba engleză.

Fratele lui David mai mare, Alexandru, e și el elev în ciclul gimnazial, în clasa a VII-a. Blond, cu părul vîlvoi și cu mîna care nu se oprește din a-l așeza, el zice ușor nedumerit că privește România prin prisma istoriei învățate deja la școală, în anii trecuți. Se uită în jur cu o privire critică și începe să prezinte colegilor, cu date exacte, evenimentele care au dat naștere statului independent român. „Vedeți voi, înainte, țara noastră era împărțită în mai multe regiuni. Dar, la un moment dat, oamenii s-au săturat de distanța aceasta care îi separa, și au hotărît să se unească. De atunci, ei s-au înțeles și s-au iubit mai mult.” Cu chipul care îl face să pară că visează și vocea subțire, spune că i-ar fi plăcut ca și stră-stră-stră-bunicul lui să trăiască și să vadă România astăzi, fiindcă el a fost general în armata română a Primului Război Mondial. „Tata îmi spune mereu că țara noastră este un loc mai bun datorită oamenilor care au luptat pentru ea. Sper să nu mai existe vreodată războaie, dar, dacă ar izbucni vreunul, cred aș vrea să particip și eu.”

Din clasa a VII-a pînă într-a IX-a, afli că istoria se aprofundează și că „toți profesorii vorbesc despre ziua de 1 Decembrie. Ba chiar, ni s-a cerut deja un text în care să ne exprimăm părerile față de traiul în România”. Andrei învață la Colegiul Național „Emil Racoviță” din Iași și iese din școală cu pași grăbiți, cu fularul înfășurat în jurul gîtului și cu fesul aproape tras peste ochii căprui. Însoțit de sora mai mare, Corina, se îndreaptă spre mașina părinților. Știe că pe 1 se împlinesc 100 de ani de la unul dintre cele mai mari evenimente politice din istoria României și-mi zice că are un sentiment ce oscilează între bucurie și revoltare. „Pe de o parte, sînt fericit că m-am născut într-o țară atît de frumoasă, dar care nu oferă atît de multe posibilități ca cele occidentale. Aș putea spune că e cam strangulată cu sadism de clasele politice.” Cum că alte țări oferă mai multe posibilități, oferte, atît pe piața muncii, cît și la nivel de trai, știe însă că nu vrea să plece niciodată din locul natal. Speră ca acești 100 de ani să aibă impact asupra societății, care momentan se află într-o ceață densă și e de părere că țara lui nu-i o țară pierdută și că „poate fi salvată cu puțină voință”.

România – din școală, în viața de adult

Dacă nu ai schimba cu el cîteva cuvinte, ai tinde să crezi că Tudor e un tînăr ușor irascibil, din cauza privirii încruntate pe care o aruncă asupra necunoscuților sau copiilor care nu-l ascultă. A absolvit Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași anul trecut, iar acum studiază la Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Ingineria Informației de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”. Își caută în buzunar cheia de la mașina verde și pînă să ajungă la ea, bolborosește întruna, spunînd că are prea multe proiecte didactice de făcut pentru mîine. Îi este greu să fie învățător, dar școala e aproape de casă, așa că nu îl deranjează, deși are și de învățat pentru facultate. Îi plac copiii, mai ales cînd le vede privirile nedumerite, curioase, neștiind ce urmează să le zică. Înaintea orei de Comunicare în Limba Română, le-a arătat harta țării noastre și le-a explicat cum a ajuns să existe România. „Sînt sigur că nu au înțeles cu toții, dar în mintea lor se dezvoltă o idee, iar asta se va tot mări de la an la an”, îmi spune Tudor în timp ce pornește motorul mașinii și schițează un zîmbet ușor, aproape nevăzut, cînd vorbește despre elevii săi. „Deși consider că România a rămas blocată în timp, îmi doresc ca oamenii să conștientizeze acest lucru.” Dorința lui Tudor e ca fiecare să încerce să fie mai bun, mai înțelegător, dar în fiecare zi, nu doar atunci cînd e sărbătoare. Astfel, țara noastră ar fi un loc mai fericit, crede el. Asta încearcă să le spună și copiilor, să nu aștepte ca alții să se comporte așa cum ei își doresc. „Datorită exemplului pozitiv, putem învăța unii de la alții cum să fim umani, nu doar oameni”, adaugă tînărul învățător cu glasul ce îi pare a fi puțin sugrumat.

De la un copil în clasa I, la a fi elev în clasa a VII-a, la unul de liceu și un student în anul I, ceea ce îi leagă unul de altul este sentimentul de apartenență. Costel, căsătorit de peste 20 de ani cu Ilinca, nu a plecat niciodată din țară și nici nu ar dori să o facă. „M-am născut în 1967, în perioada comunismului. Am văzut țara aceasta condusă de atîția oameni, dar poporul nu a fost niciodată mulțumit.” Are deja mai mult de jumătate de Centenar și așteaptă ca tineretul să aducă schimbarea în țară. Crede că deja e bătrîn și nu i se mai ascultă cuvintele, vorbele îi sunt întoarse. Ar vrea, ca de anul acesta, să se schimbe cîte ceva. „Pornind de la guvern, se va ajunge ca societatea noastră să semene cu cele din afară” spune Costel, un bărbat înalt, cu sprîncene dese, căruia i se deslușesc cîteva șuvițe negre dedesubtul căciulii îmblănite. Tot cu vîrsta mai mare decît jumătate de Centenar este și Georgeta. A crescut în județul Iași și părinții nu au lăsat-o la școală decît pînă în clasa a IV-a, fiindcă nu aveau bani și munceau întruna pe cîmp și, de la zece ani, a început să se ducă și ea cu ei. Astăzi, după o viață de muncă, are lacrimi în ochi, își freacă mîinile una de cealaltă și spune: „să faceți ceva, maică, nu lăsați țara asta să se ducă de rîpă!”

de Andreea CIBOTARIU
studentă în anul I la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării

sursă foto: https://pxlshot.ro