Raionul Dubăsari, un cîmp minat cu spaime și comuniști

Cum treci Nistrul pe la Vadul lui Vodă intri pe pămîntul nimănui. Sînt aici cîteva sate pe care Republica Moldova aproape că nu le mai recunoaște de teama Rusiei și aflate mereu sub presiunea trupelor separatiste din Transnistria. Aici e locul în care oamenii se trezesc răsuflînd a ușurare, că mai au o zi de trăit, și se culcă trăgînd pătura peste ei și nevas­ta care nu îi lasă să închidă-un ochi, Frica. Sînt sate cu oameni buni și calzi, care te cinstesc cu un pa­har de rom și o plăcintă de brînză cu mărar dacă in­tri în vorbă cu ei, dar care-și poartă grijile ca pe un secret de familie pe care ar fi mai bine să-l în­groa­pe în spatele casei. Pentru că soldații lui Smirnov ar vrea să-i împuște și cei „de-acasă”, din dreapta Nis­trului, să uite de ei, să fie mai ușor să tragă ho­ta­rul între Europa și Rusia peste rîul murdar de sînge.

În Piața Centrală din Chișinău e a­gitație mare. Mașină lîngă mașină lîn­gă mașină, fiecare cu cîte un șofer aș­tep­tînd în soarele neprimitor, care te fa­ce să strîngi din ochi, să se adune destui clienți pentru o cursă. Cele mai multe merg spre Cahul și Tiraspol și cîte una la jumătate de oră pentru zo­nele mai puțin populate. Găsesc du­pă un colț, lîngă o covrigărie, un mi­crobuz alb care pleacă spre Dubăsari și mă urc repede, să nu-l pierd. Pornim și în scurt timp adorm între un bătrînel care se chinuie să descifreze ceva la un Nokia vechi și un grup de școlărițe care se tachinează una pe alta. Mă trezesc chiar înainte să trecem podul peste Nis­tru. În stînga noastră se văd soldații, dar frica nu se citește decît foarte greu pe chipurile celor din mașină. Au în­vă­țat s-o ascundă de 20 de ani încoace, la fel cum își ascund și celelalte griji, te­meri și probleme.

„Aici cobori”, îmi spune șoferul și mă lasă la o răscruce de drumuri, undeva în pantă. „Pîrîta” cu litere mari, groa­se, roșii pe o bucată veche de piatră crem-gălbuie și jos un fel de monument de­dicat cine știe căror eroi. Un buchet de flori de grădină de cîteva zile. De-aici mai sînt cîțiva kilometri de mers prin pădure pînă la Pîrîta Nouă, dar prind o rutieră de-a locului și, după cî­teva minute și un leu moldovenesc, a­jung.

În alimentara din sat, care are și rol de cîrciumă, mă opresc să-mi trag sufletul cu o blondă Chișinău și timp de-o oră nu intră nimeni, afară de doi tipi care se ocupă de aprovizionare și un băiat de aproape 30 de ani care lu­crează în capitală și mai vine pe-aici doar în weekend, să-și vadă părinții și să flirteze cu fata de la bar. Din satele de partea asta a Nistrului numai tinerii pleacă. Ei au mai mult curaj și încă n-au apucat să prindă frica celor care păzesc podul. Așa a murit la începutul anului, chiar în dimineața de după revelion, Vadim Pisari – i-a fost prea pu­țin frică. Un tînăr de 18 ani, patru gloan­țe și doi părinți îndurerați. S-a dus de partea cea­laltă să bage benzină și nu s-a mai în­tors. Am vrut să trec pe la casa pă­rin­ți­lor prietenului său cel mai bun, care era cu el în mașină în clipa tra­ge­diei, dar am dat de-o ușă închisă. Cîteva de­cla­ra­ții nu merită deranjul și problemele ul­terioare, cu trupele nistrene.

După năpastă au urmat cîteva zile de proteste la frontiera de la Vadul lui Vo­dă, dar fără vreo finalitate. Au­to­ri-tă­țile, atît cele moldovenești, cît și cele rusești sau chiar românești, au uitat cît au putut de repede de incident și l-au fă­cut să dispară cum fac ziarele de scan­dal cu vedetele care nu mai sînt la mo­dă. Însă oamenii ar fi suferit la fel și dacă murea un rus din localitate, chiar cineva din partea cu separatiștii. „Noi tot protestam, că ne-au adus aminte de sîngele care s-a vărsat în ’89”, îmi spu­ne un localnic.

Și asta-i doar ultima și cea mai tul­bu­­rătoare întîmplare, dar astfel de pă­țanii se tot petrec la hotarul închipuit de ruși. „Cum vrei să treci, trebuie să te oprești. Te-ai dus, te oprești, toată vremea te oprești”, îmi spune o femeie din sat. De fiecare dată cînd vor să meargă din­colo li se verifică pașaportul și ma­și­na, să nu aibă armament sau dro­guri, deși nu a existat nici un incident din partea localnicilor în acești 20 de ani, de cînd există frontiera. Se mai aud po­vești despre fete care au fost dez­bră­ca­te sub pretextul percheziției sau chiar un viol, dar cum oamenii se tem să vor­beas­­că, să nu li se întîmple și mai rău, au rămas doar la nivel de zvon.

Fuga de-acasă

Nu am răbdare pînă la următoarea ru­tieră și plec pe jos spre Coșnița, satul vecin. În stînga și-n dreapta cîmpuri pîr­lite de soare și-n depărtare două clă­diri mari, părăsite după cum arată. Du­pă vreo doi kilometri, într-o intersecție, dau de un bărbat trecut de 50 de ani care vinde fructe la marginea drumului. Îmbrăcat în vernil spre gri, cu mo­del de camuflaj, stă la umbră într-o ma­șină veche, albă, în spatele căreia sînt vreo patru lăzi cu mere. Îmi explică dru­mul mai departe și, după încă vreo cinci sau șase kilometri de mers pe jos a­jung în Coșnița. În centru mă întîlnesc cu Anatol, omul care a fost nevoit să-și părăsească țara, casa și familia în a­pri­lie 2009, fugind de comuniști. „De cînd localitățile dimprejur au fost ocupate de cazaci, separatiști ai lui Smirnov, sub presiunile și conducerea Rusiei” – îmi povestește bărbatul – viața pentru cei din satele astea a devenit tot mai grea. Localnicii stau cu frică, cum a­jun­ge amurgul în sat se tem să iasă din ca­se și asta din cauza forțelor de men­ți­nere a păcii.

Se mîhnește de fiecare dată cînd își aduce aminte de fuga de acum trei ani. „Vă dați seama ce înseamnă să îți le­pezi cuibul și să pleci nu știu unde. Am făcut casa asta cu mîinile mele, eu cu so­ția, n-am comandat pe cineva o pia­tră să-mi pună. Îmi aduc aminte cum so­ția era gravidă și eu construiam casa îm­preună cu ea”. Îmi spune că lumea nu ascultă de vorbă bună și rămîne „a nimănui”.

Nici în Corjova situația nu arată mai bine. Deși localitatea are primar ca­re se supune Republicii Moldova, au­toritățile separatiste fac în așa fel în­cît nu i se permite acestuia să fie ales. „Au fost oameni bătuți și populația in­ti­midată. Nu știu de ce nu ia o atitudine mai corectă conducerea de vîrf a Republicii Moldova sau a puterilor in­ter­naționale, să înțelegem și noi cui ră­mî­ne satul acesta”, îmi spune Anatol. Ma­joritatea oamenilor nu vor să fie sub jurisdicția separatiștilor, dar le este im­pus să trăiască așa și nu li se permit a­le­geri locale. Însă cel mai mult îi doare pe sătenii din partea asta a raionului cînd aud vorbe cum că cei din condu­ce­­rea Republicii Moldova ar dori să in­tegreze țara în Europa, dar pînă la Nis­tru, iar restul să lase Transnistriei, adică Rusiei, ca un fel de pradă de răz­boi. „Măcar așa am ști clar care sînt pu­te­rile, cine este Rusia și cine este Eu­ro­pa”, mai spune acesta. Cu toate astea, recunoaște că dacă asta ar fi situația, și-ar muta și mormîntul tatălui din cimitir și-ar fugi în Basarabia de peste Nis­tru.

Nici în România nu găsesc cei de-aici un refugiu cît de cît cald. Cînd a fu­git, cei de la Departamentul Româ­ni­lor de Pretutindeni i-au întors spa­tele. După ce a lucrat aproape un an la Buzău a rămas fără loc de muncă și a ple­cat la București. „Am ajuns că nu aveam ce mînca”, îmi povestește, spu­nînd că mai că se gîndea să spargă un magazin, să facă rost de ale gurii. I-au dat o hîrtie care arată că e refugiat și a­tît. „Apără interesele, dar nu ale românilor de pretutindeni, acelora care au fost cu arma în mînă și au apărat limba română și Basarabia, apără numai pe cei care au plecat în America și au bani. De la mi­ne ce pot să aibă? Sinceritatea și nimic mai mult. S-au șters cu picioarele de mine, iar cînd vine un străin din Rusia este pri­mit, hrănit și, mă iertați de ex­presie, rage acolo și se plătesc mili­oa­ne.”.

Presiuni la poartă

Autoritățile transnistriene, stat ne­re­cunoscut internațional, fac în conti­nua­­re eforturi să atragă de partea lor populația satelor din zonă. Cu ajutorul au­torităților locale care-s de partea co­mu­niștilor, oamenii de aici își iau ce­tă­țe­­nie a Republicii Separatiste Nis­tre­ne ca să primească pensie, că e mai mare cea de acolo. „Rusia înduplecă cu bani pen­sionarii din Transnistria ca să-i a­tra­gă pe ai noștri acolo, să nu mai fie pe par­tea stîngă a Nistrului cu pașapoarte moldovenești, cu poziție și cu orientare po­litică și culturală românești”, îmi ex­plică bărbatul.

Ultima oară cînd au încercat să scoa­tă blocurile de piatră din partea stîn­gă a Nistrului, sătenii din Coșnița au fost întîmpinați cu gloanțe. Noaptea, după ora două, blocurile au fost puse la loc și s-au tras rafale asupra satului. „Un­de-i garanția mea că ei nu intră la mi­ne să mă împuște în casă data vii­toa­re?”, se întreabă Anatol.

Cu limba legată

Numai cîțiva dintre localnici au cu­ra­jul să se întrebe cu voce tare de ce nu au drepturi. De ce de fiecare dată cînd vor să meargă la Chișinău, capitala ță­rii în care trăiesc, sînt opriți, sînt controlați în portbagaje, sînt întrebați de unde vin și unde merg. Numai cîțiva re­cu­nosc că le-a fost furată libertatea și că tră­iesc în aceeași curte cu frica și dez­nă­­dej­dea. Ceilalți își duc grijile ca pe-un se­cret de familie, pe care-l îngroapă odată cu morții.

***

Frontieră la un singur neam

În urma războiului din 1992 din Trans­nis­­­tria, raionul Dubăsari a rămas împărțit în do­uă: o parte aflată sub jurisdicția Re­pu­bli­cii Mol­dova (satele Coșnița, Pohrebea, Do­roț­caia, Pîrîta, Corjova, Cocieri, Mo­lo­va­ta Nouă, Ustia, Holercani, Mărcăuți, O­xen­tea și Molovata) și o parte sub trupele se­paratiste din Tiraspol. Postul de Pa­ci­fi­ca­tori nr. 9 și punctul de frontieră de la Vadul lui Vodă, peste Nistru, stau astfel între două lo­calități aparținînd Republicii Moldova. Aici sînt de pază soldați moldoveni, ruși și trans­nistrieni, blocuri de beton, Kalașni­koa­ve și blindate.