Liliac, cătunul în care morții se îngroapă singuri

Într-un colț al comunei Bahna, oamenii care își ascund părul cărunt sub o pălărie sau un batic spălăcit își duc anii rămași cu prea puține griji legate de lumea care-i înconjoară. Dar refugiul la țară nu este doar al celor nostalgici. Constantin Vortolomei te lasă să-nțelegi că anii de care a încercat să fugă l-au ajuns din urmă și astăzi, în Liliac, scăparea atît de mult căutată alunecă într-o izolare forțată.

De îndată ce cobor din autobuz, singurul lucru care mă întîmpină es­te lătratul unor cîini din curțile oa­me­nilor și vîntul care mai mătură din praful de pe drum, care în bu­ri­cul sa­­tului se împrăștie pe trei cărări. O apuc pe cea care duce spre un deal nu prea înalt, dar din vîrful căruia se pot vedea pînă și coșurile afumate a­le caselor. Ca desprinse din ro­ma­ne­le pi­to­rești, acestea stau aliniate cu a­­co­peri­șul cu țigla pe alocuri crapată și gardul din lemn, și el, pe ici, pe co­lo, puțin despicat.

De la fabrică, pe cîmp

La una dintre astfel de case o gă­sesc pe Antomia Elena dînd de mîn­­care la păsările pe care le ține în­chi­se într-un țarc. S-a născut în Liliac și „pe veci tot aici o să fiu”, îmi zice fe­meia de locul în care și-a trăit o mare parte din cei 57 de ani. Casa, vop­sită într-un albastru spălăcit de vreme, a moștenit-o de la părinți, du­pă ce aceștia au murit. La umbra unei vițe de vie, întinsă de-a lungul în­tre­gii ogrăzi, se lungește o masă la care doamna Elena mă invită să-mi po­vestească tot ce știe despre a­șe­zarea în care, de mică, a învățat să dea cu furca. „Ăsta e sat bătrîn a­cum, abia dacă sîntem vreo 200-300 de oa­meni și ei la bătrînețe. Asta se întîmplă cînd îți pleacă tot tineretul. Res­tul din sat sînt oameni foarte gospodari, toți au grijă de curțile lor, dar nu se ocupă cu nimic altceva”, îmi povestește fe­meia cu amără­ciu­ne în glas. Vorbele i se în­vi­orează însă cînd își amin­teș­te cîte ceva din istoria Liliacului. „Tot ce se întinde de aici pînă la Roman a­par­ținea unui boier care a ținut la noi, muncitori a­gri­coli și servitori. Du­pă ce a dis­pă­rut moșia, aceștia au ră­mas și, în a­fa­ră să dea cu sapa, altceva nu știau.”

Femeia care în tinerețe își tocea mîi­nile lucrînd „la fabrică la Bu­huși”, acum își mai cocoșează spinarea doar cînd se ocupă de grădină. „Am lu­crat o perioadă la un CAP, dar cel mai mult pot zice că am avut de lucru aici, de la îngrijit animale, la strîns stru­guri”, povestește cu un zîmbet care îi mai alungă din ri­du­rile din obraji. Dar, la fel ca gene­ra­țiile de astăzi, și ea a trebuit să plece din sat pentru a putea să se întrețină. „Problema la noi e că nu sînt bani. Eu de exemplu a trebuit să-mi vînd toate oile și caii, iar ca să-și facă un trai, după revo­lu­ție, băiatul meu s-a dus și el. Acum, mai trece la sfîrșit de săp­tă­mînă să-mi mai aducă de ce am nevoie”. Pen­tru că Liliac este satul în ca­re nu există o brutărie sau un magazin alimentar. Nici măcar o crîșmă. De aceea, oame­nii sînt ne­vo­iți să-și aducă de-ale gu­rii de la cîți­va kilometri depărtare. „Cum la noi ultimul magazin care l-am avut a re­zis­tat puțin, ori ne aduc copii ce ne trebuie cînd trec pe la noi, ori mer­gem cu autobuzul la Broș­teni să cum­părăm”, îmi spune doamna E­le­na, ri­dicînd resemnată din u­meri. Pî­nă la poartă, femeia îmi zice să mă duc în cealaltă parte de sat, că „aici nu ai cu ci­ne vorbi, pe ulița asta îs doar eu și cu vecinul. Du-te la biserică”. De altfel, ar fi greu să te rătăcești pî­nă la lă­cașul de cult fiindcă, în a­fa­ra stră­zii pietruite, pe orice uliță ai lua-o, vezi de la intrare capătul care în­chi­de poteca cu cîte o casă.

De dragul moștenirii

Dacă nu ai auzi zgomotul unui ciocan bătut în depărtare sau al cotcodăcitului unei găini din spatele u­nui gard, după pustietatea de pe uliță nici nu ai crede că sînt oameni care să se fi așezat pe-acolo. Rar mai în­tîl­nesc vreun vîrstnic care să-și în­tin­dă picioarele pînă la un vecin, să stea de vorbă. Ei sînt însă uneori singurii care mai folosesc băncile din fața porților, căci, în Liliac, cu greu mai găsești urmă de vreun suflet ca­re să urce sprinten dealul din mij­lo­cul satului. Constantin Vorto­lo­mei es­te printre puținii săteni care nu au depășit vîrsta de 50 de ani, iar cei doi băieți pe care îi are în grijă se nu­mă­ră printre cei șapte din Liliac care mai aleargă după o minge.

Are 44 de ani și vîrsta începe să-l prindă din urmă, după albeața din pă­ru-i încîlcit. În ograda sa, ne a­șe­zăm pe o prispă ascunsă după o Da­cie care acum nu pare să mai poa­tă mișca o roată. Acesta e printre singurele lucruri care i-au mai rămas după ce nevasta l-a părăsit pe el și i-a lăsat copiii. „Eu am crescut în Li­liac, dar am fost printre cei care au plecat să-și găsească ceva de lucru. La Roman am fost mecanic, re­pa­ram de toate, dar acum opt ani m-am în­tors, din motive, să le zicem… personale”, îmi spune bărbatul, fîstî­cin­du-se. „Nevasta însă nu a suportat și a plecat, da unde a plecat nu știu și nu-mi pasă că am doi băieți de care trebuie să-mi fac griji acum”, îmi po­vestește omul fixîndu-și privirea pe pămîntul de sub picioare. S-a în­tors în sat din responsabilitate pentru moștenirea primită de la părinți, dar îmi spune mîhnit că nu mai crede că vor mai fi generații care să mai tră­iască în Liliac. „Nu e de vii­tor aici, n-ai școală, n-ai magazin, doar bise­rica asta. Băieții îmi pleacă di­mi­nea­ța cu autobuzul să învețe la Broșteni și cînd se întorc mai cum­pă­ră o pîine sau ce mai trebuie. Dar acuși, asta ma­re, care e într-a șaptea, o să trebuiască să mear­gă la liceu la Roman și cu banii nu-i ușor deloc. Măcar în­va­ță, doar atît aștept de la ei”, zice a­ces­ta mîn­dru, cu un surîs care îi în­tin­de mus­ta­ța de-a lungul feței.

Un pui se apropie de el și-l ia în cu grijă în palme, după care îl în­tin­de spre mine. „Cam asta e ocupația de prin satul ăsta Eu tot ce mai fac în plus este să mai repar cîte o sapă, cîte o furcă, plus la tractorul unui ve­cin dacă se mai strică cîte ceva. E sat bătrîn”.

Răsaduri scufundate

Din partea opusă a drumului, văd un om îndreptîndu-se spre mine cu repeziciune. Îl cheamă Sebastian Dob­ja și, cu cît se apropie mai tare, cu atît mai mult i se poate citi de pe față că are necazuri pe care vrea să le verse cuiva. Deși este mic de statură, cel mai tare îi iese în evidență mersul puțin schiop, pe care l-a căpătat după ce a încercat să-și ajute părinții. „Asta a fost demult, vroiam să dărîm un perete la casa lui tata, dar a tras calul prea repede și a căzut peste pi­cio­rul meu”, spune bărbatul de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. „Dacă ai trecut prin vale, cred că ai văzut mo­cirla care s-a făcut. Asta pentru că a­cum două zile, acea zonă a fost inundată după ultimele ploi. Și fix a­colo am avut eu și încă alți oameni rîn­duri de răchită, cartofi”, îmi spu­ne el cu o frustare amestecată cu de­za­măgire în glas în timp ce-și ține mîi­nile deasupra capului.

O luăm la pas spre locul în care au poposit apele, să-mi arate tot ce a rămas după ele. „De vreo trei, patru ani se tot întîmplă asta, dar nimeni nu a ridicat un deget să ne ajute. Nici măcar noi între noi. Unde avem rîndurile ar trebui construit un mic dig, doar ceva care să le apere, dar sînt doi oameni care nu au fost de acord. De ce, nu știu să-ți zic”. Pe chip i se citește o furie îndreptată spre ceea ce el numește „lenea sau pros­tia unora”. Dar, mai mult, se simte lă­sat baltă de autoritățile co­mu­nei, pe ca­re le acuză de faptul că nu le pasă de oameni. „Am sunat la primar cînd am văzut că vin apele și i-am zis să trimită un excavator. Și nu e prima dată cînd fac asta, la fel am făcut și anu’ trecut, și acu’ doi ani dar parcă îi intră pe o ureche și-i iese pe cealaltă. Sîntem un sat uitat de lume domnule, asta sîntem”, zice în timp ce aruncă o privire piezișă pe la casele din jur.

Mocirla este tot ce a mai rămas în locul în care odată creșteau plante numai bune de vîndut la tarabe. A­ceas­ta începe să se prelingă și pe bocancii noștri, cînd încercăm să ne a­propiem mai mult. Mă conduce spre casa lui, „măcar glodul ăsta să-l dăm jos”. În curte are cîteva păsări și cîțiva porci, dar „am avut și alte animale pe care a trebuit să le vînd. Acu nici cartofi nu mai am, mi s-a dus tot”. Dar nici în astfel de con­di­ții nu-l duce gîndul să se despartă de sat „Ce să fac? Să vînd casa? Eu aici m-am născut, aici o stat tăică-meu și maică-mea și aici o să mor și eu”, îmi răspunde răspicat în timp ce freacă cu o perie noroiul de pe încăl­ță­min­te.

Cea mai mare frică a bărbatului e însă faptul că, după ce va muri, nu va mai fi nimeni care să-i sape mor­mîntul. „A murit acu ceva timp o fe­meie și n-a avut cine să o în­groa­pe așa că a trebuit să sap eu și cu încă unu de vîrsta mea groapa. Prima mea ast­fel de lucrătură, dar într-un sat mic ca Liliac, trebuia să mă aș­tept la asta.”