ARGUMENT | La nord-est de Dumnezeu

La ei ajunge lumea doar odată cu hidra ca­re le înghite necruțătoare rostul de-o viață. În rest, pe ulița lor nu trece nimeni. Nici măcar vreun gînd bun care să le mai ostoiască dorul de oameni. Așa cufundați în puhoiul de li­niș­te, ei nu mai așteaptă nimic, nici de la sătenii cu care se dușmănesc de pomană, nici de la străinii îmbrăcați la costum ce vin din vreme în vreme să-i amăgească. În Dumnezeu nici a­tît nu-și mai pun nădejdea, că prea i-a încercat mai ceva ca pe Iov și le-a trimis numai obidă și moarte.

Dacă n-ai călcat niciodată în bătătura lo­cu­rilor uitate de lume din Moldova de după și dincolo de Prut, ai putea crede că oamenii ca­re au mai supraviețuit acolo vremurilor s-au sălbăticit într-atît încît și-ar alunga semenii cu pietre. Însă reporterii „Opiniei vechi” care au poposit preț de cîteva zile în pragul singu­rătăților pline de poveste au găsit ființe vii, ca­re își acceptă destinul cu resemnare, hră­nin­­du-se din necaz, cu nesaț, ca dintr-un colț de pîine uscat.

La Liliac, oamenii și-au vîndut anima­le­le și au fugit din cătun unde au văzut cu ochii, fiindcă nu aveau în sat nici școală și nici mă­car un magazin de unde să-și cumpere cele de zi cu zi. Cei rămași nu se ajută între ei, iar mor­ților nu le rămîne decît să se îngroape sin­guri. Bătrînii din Gârbești împart și ei a­ce­ea­și soartă, numai că pe aceștia nu-i mai a­lină nici măcar clopotele de la biserică, fiind­­că și a­ceas­ta stă să se prăvale peste ei. În Vadu Roș­ca și în Siret-Prut, oamenii încă au pe ce­rul gurii gustul de mîl al vîltorilor care le-au înghițit casele. De ajutoarele primite li-e le­ha­mite ca de lăturile aruncate la animale, fiin­dcă de pe urma lor tot bogații s-au îm­bo­gă­țit. Iar de monstrul fioros li-e încă tea­­mă de fiecare date cînd cerul se în­ne­grește, fiindcă știe că le-ar lua încă o dată tot.

În Fundoaia nu au mai rămas oameni decît în trei ca­se, din 34 de familii cîte erau odată, lăsînd în sat ruine ca după potop. Cei părăsiți își as­mut cîinii asupra singurătății de parcă ar vrea să muște cu năduf din soarta care i-a lăsat ai ni­mănui. Așa le vine și celor din Poiana cu Cetate și Protopopești în care oamenii sînt rupți și de Iași, și de Vaslui, și de realitatea în care trăiesc, și trăiesc ca acum 100 de ani. Fiindcă de croit alt destin nu vor să se-apuce în ruptul capului.

De cînd a fost fugărit părintele Daniel Co­­rogeanu de crunta bănuiala de crimă, fîn­tî­ni­le din Tanacu au secat și ploile s-au a­bă­tut fu­rioase asupra sătenilor care au avut cre­din­ță. De-atunci oamenii au devenit răi și săl­ba­tici, și-au pierdut bucuria de a trăi, se uită unii la alții peste umăr și își vorbesc în barbă. Mai încolo, însă, e și mai rău. Cum mergem spre ruși, din Oroftiana în raionul Dubăsari, în­tîl­nim oameni zgîrciți la vorbă, cu spaima cui­bărită în inimă, nefiind deprinși cu alte su­fle­te decît ale lor. Ei sînt afundați nu numai de nin­sori la capătul lumii, ci și de rîul de sîn­ge, ca­re oricînd se poate repezi să-i înghită. Fiin­dcă ura de frate nu-i ține niciodată de saț hi­drei însetate de-a face din oameni, neoameni.

Laura PĂULEȚ