În Poiana cu Cetate, trecutul iese la vînătoare

Moldova de după dealuri 1 comentariu la În Poiana cu Cetate, trecutul iese la vînătoare 4947

Pe Google Maps l-am găsit ca un mic punct alb situat într-o mare de verde, în care mi-am în­ceput călătoria coborînd la Bîrnova din trenul spre Huși. După o urcare de aproape o oră jumătate, am ajuns într-o comunitate în care fie­ca­re își preferă liniștea propriei ogrăzi în detrimentul aventurii spre alt sat. Ui­tați și de autorități dar și de tinerii care au plecat prea devreme din sa­tul care le-a fost casă, să­te­nii din Poiana cu Ce­tate, județul Iași, trăiesc într-o utopie pe care n-o poți înțelege decît dacă ești unul de-al lor.

Înainte să intri în satul propriu-zis trebuie să treci sub un stejar bă­trîn care se-ndreptă către cer, păzind intrarea așezării rurale asemeni unui gar­dian devotat. După ce primești a­pro­barea sa, urmează o vale de un kilometru, din vîrful căreia se pot ve­­dea, pe lîngă casele sătenilor, și ru­inele unei biserici foarte vechi.

Aflat la aproximativ 20 de kilometri distanță de Iași, Poiana cu Ce­tate stă ascuns în adîncul uneia dintre cele mai antice păduri ale Mol­dovei – Codrii Boroșeștilor. Du­pă un drum de aproximativ o oră prin­tre copacii falnici, mă opresc în dreptul primei case ieșite în cale. ’Nea Costel prășea pămîntul cînd i-am bătut la poartă, în urma lui umblînd tiptil un michiduță blond, care-mi zîm­bește arătîndu-mi un mic bolovan pe care-l ține în mînă. În­tre­bîndu-l despre sat, de la tatăl său pri­mesc doar niște sfaturi. „Întreabă bătrînii. Ei sigur știu mai bine care-i is­toria și cu ce probleme se confruntă”, spune bărbatul, întorcîndu-se la muncă.

O iau în continuare pe drumul a­nevoios și, după încă cîteva minute, ajung în inima sălașului, unde trece la galop pe lîngă mine un tînăr că­la­re pe un cal sur, ridicînd un munte de praf în urma sa. La distanță de cîțiva pași găsesc și ce a mai rămas din biserica construită în secolul al XVII-lea de către boierul Cujbă, în cen­trul căreia un copac stă pe locul în care cîndva se bătea clopotul. Din ta­van nu a mai rămas nimic. Pe pe­re­ții erodați de ploaie și scuturați de vînt stau acuma scrijelite niște nume de persoane și niște ani. Ruinele ca­re de secole au înfruntat vitregiile vre­murilor și ignoranța sau ne­pu­tința oamenilor nu par să mai poată re­zista multă vreme, pereții, altădată încărcați cu istorie, acum sînt plini și de fisuri.

În căutărea bătrînilor

Poiana cu Cetate pare să fie un sat învăluit în mister. Mai toți lo­cu­i­torii evită să vorbească despre grijile pe care îi apasă și mă trimit mereu la bătrîni, la înțelepții satului. Nici la ma­gazinul din comună nu se în­gră­mă­dește lumea, doamna Mihaela, vîn­zătoarea, se odihnea în camera din spate, în lipsa unor clienți care să-i go­lească rafturile. Chiar dacă nu stă de mulți ani în sat, „de aici n-am de gînd să mă mai mut fiindcă m-am îndrăgostit de locul ăsta”, îmi spune fe­meia zîmbind, în timp ce încuie ma­gazinul ca să mă conducă spre casa unuia dintre bătrînii pe care îi cunoaște.

După două case în care nu găsim pe nimeni, văd o locuință mare și im­­pu­nă­toare care se ridică pe partea dreap­­ta a drumului, cu garduri me­ta­­lice vopsite recent, care a­dăpos­teș­te o mașină de teren. Vizavi, stă să ca­dă o altă locuință, construită din chir­pici, fără gard și cu un celofan pe post de ușă la intrare. Ai crede că es­te părăsită dacă n-ar fi cei doi buș­teni legați între ei cu sfoară, pe care stau întinse mai multe rufe, proaspăt spălate. Dincolo de aceste peisaje, în­să, locul pare desprins din basme­le cu zîne, peste casele din sat re­văr­sîn­du-se pădurea.

Din același motiv îmi povestește doamna Mihaela că s-a stabilit aici și tanti Anita, o bătrînă care a petrecut mai bine de jumătate de secol pe u­li­țele care ies parcă dintre copaci. Vîn­zătoarea o strigă pe bătrînă, fă­cînd-o să lase jos sapa cu care-și în­gri­jea zarzavaturile plantate în cur­te. Murdară din cap pînă în picioare de pămînt, tanti Anita îmi spune că în satul lor „majoritatea oamenilor sînt necăjiți. Am și eu un băiat care are 40 de ani și nici măcar el nu și-a găsit de lucru”. Fiul ei stă acum în casa părintească și îi ajută la muncile cîmpului și cu ce mai are nevoie bă­trî­na.

Drumuri de pe vremea lui Sadoveanu

Tanti Anita e trecută de 70 de ani și de aceea îi este foarte greu să facă cei șase-șapte kilometri pînă la Grajduri, pe jos, de fiecare dată cînd are nevoie să-și ia un act pentru pămînt sau să treacă printr-o piață mai mare. „Moșneagul meu a făcut 31 de ani de navetă, de la Iași și pînă aici. A lucrat la o florărie”, îmi spu­ne oftînd bătrîna, pierzîndu-se pentru cîteva momente în gîndurile sa­le. Aceasta îmi spune apoi, aproape șop­tit, că nu există nici un dispensar în sat, iar localnicii trebuie să mear­gă aproape zece kilometri pînă la cel mai apropiat medic, care-și are sediul în comuna Grajduri. Și nici pentru cei care au căruță nu e mai ușor, de­oarece, la prima ploaie, riști să ră­mîi împotmolit pe drumurile stră­ju­ite din ambele părți de pomi semeți, prin care nu prea trece lumina. Mai mult decît atît, oamenii din sat se plîng că, în unele nopți, aud pe drumuri mașinile de teren ale tinerilor care trec în viteză prin terenul accidentat, de parcă ar fi la un raliu.

Despre Poiana cu Cetate și pă­du­rea care-o-mpresoară, Sadovea­nu scria că este „țara dincolo de ne­gu­ră, la vremea cînd cornul cel vechi suna chemarea vînătorilor la fo­cul prînzului și a amiezii vînă­to­rești”. Să­tenii nu știu dacă asta îi a­duce pe oameni în fiecare vară, dar se bucură cînd drumeții care cu­tre­ie­ră pădurea le calcă pragul din cînd în cînd, aducînd vești dinspre oraș.

Primarul unora

Însă satul nu este singurul din zonă care va pieri odată cu amintirea oamenilor care-i bat astăzi ulițele. La cîteva sute de metri, la capătul u­nor poteci înguste, stau ruinele bise­ri­cii construite de cneazul Negru Vodă în 1392, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Mai tîrziu, tot aici s-au sculptat în piatră 30 de lu­crări realizate de către cei mai buni artiști ai țării în anii chiar dinainte de re­vo­luție. Însă, ca și biserica din sat, fiind­că nu s-a preocupat nimeni de soarta lor, acestea vor ajunge să-m­prăș­tie în tot văzduhul praful care a­cum cîteva sute de ani forma zi­du­rile de care se sprijineau călugării.

Deodată, tanti Anita se trezește din visare și începe să-mi vorbească în șoaptă, chemîndu-mă mai a­proa­pe. Îmi povestește despre primarul co­munei, despre care crede că e res­pon­sabil pentru unele dintre ne­ca­zu­rile din sat. Ultima oară cînd femeia crede că acesta i-a ajutat a fost acum pa­tru ani, cînd „ne-a băgat oleacă de pia­tră”. Îmi mai spune, temătoare, că primarul a reușit să rămînă în funcție timp de 22 de ani. „Îi vorba că la noi la Grajduri îs țigani din ăș­tia, care îl votează doar pentru că le dă ajutor social. Și pentru banii ăia, aș­tia îl voteză dom’le”, răzbufnește bă­trîna indignată. Iar cînd o întreb despre tinerii din sat, tanti Anita în­ce­pe să se strîmbe. Dintre cei care au mai rămas, „mai sînt doar niș­te bă­ieței care le place să…”; du­cîn­du-și mîna către gură, femeia mi­mea­ză că bea ceva. Cît despre cei care au reușit să iasă din sat și să gă­seas­că de muncă în străinătate „nu a­ju­tă pe mama lor, de mine nici nu mai zic. Iar dacă le cer ajutor, mai degrabă îmi mai trage și o bătaie”, spu­ne resemnată bătrîna.

De pază la cimitir

Pe Costel și Grigore îi întîlnesc în vecinătatea cimitirului. Aceștia pre­gătesc unul dintre morminte pentru hramul de mîine, ținut într-un fel de cabană vopsită în alb și albastru, ce servește drept biserică pentru cele cîteva suflete din Poiana cu Cetate. Cei doi ar vrea să-mi spună de ce se nu­mește satul așa, dar se încurcă, nu sînt siguri, și ajung să susțină că de­nu­mirea se leagă de Cetatea lui Ște­fan cel Mare.

Pentru cei mai tineri decît el, Cos­tel nu vede nici un viitor, iar fără bani, „aceștia nu vor putea face nimic”. Dacă ar putea și ar avea destui bani, bărbatul ar dărîma de tot bi­se­rica și ar construi alta în locul ei. Nu apucă bine să termine ce are de zis, căci îl întrerupe Grigore, și în­ce­pe să povestească despre cum e­rau lucrurile cînd era copil și despre cei care veneau special la schit pentru vînătoare. „Să vezi cînd se a­du­nau seara și aprindeau focul în jurul că­ruia stăteau cu toții. Și acum îmi mai amintesc cum mirosea carnea. Și ce gust avea… dar nu mai vine nimeni decît vara, cînd apar cîțiva fotografi care fac niște poze la florile de pe acolo”, spune îmbufnat și întoarce capul spre schit.

Ca un foc bine încins, Poiana cu Cetate este lăsată acum să se stin­gă de una singură. Satul în care Sa­do­vea­nu se odihnea după vreo partidă de vînătoare a ajuns o relicvă, precum cele pe care le adăpostește între co­paci. Deși tinerii le pleacă mereu spre alte meleaguri și autoritățile își trimit ajutoarele spre alte sate, po­ves­tea localnicilor din Poiană nu e una a oamenilor învinși, ci una a lo­calnicilor care și-au acceptat soarta prea ușor.

Autor:

Iulian BÎRZOI

Senior editor „Opinia Studențească”

Un comentariu

  1. Lorena 26 august 2016 at 8:51

    Admitere, admitere, admitere!

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top