Spovedanie cu miros de fericire

Cu teatrul de bar Iașul s-a învățat de multă vreme. Uneori l-a lăsat să iasă și în stradă, să-și verse patimile și ideile peste trecători. Însă niciodată n-a avut teatrul contemporan o dezlegare mai aprinsă la neconvențional precum cea de la Iași Fringe Festival. Actorilor li s-au dat zece zile, opt cafenele, patru scene în aer liber și-un întreg bulevard ca să-și strige din toți rărunchii arta nebună, timidă, veselă sau tristă și s-o îmbrace în foc, în cuvinte deocheate, în dureri de cap moderne, pe care le-a înțeles și le-a simțit mai ales publicul tînăr. Întreg orașul a purtat, săptămîna aceasta, picioroange, iar de-acolo de sus teatrul s-a văzut cu totul altfel.

Pe bulevardul Ștefan cel Mare privirea îți era fugărită în toate părțile, ba de actorii de pe scenele în aer liber, ba de ciorchinele de oameni adunați ca niște buline pe o rochie vaporoasă de vară. De nicăieri, o tînără brunetă, cu părul lung adunat în grabă într-o coadă, mi-a oprit pașii cu o strîngere ușoară de mînă. „}i s-ar potrivi rolul unei fete hotărîte, dar mereu îndrăgostită”, mi-a spus, în timp ce mi-a așezat în palmă o mușcată ruptă din ghiveciul de lîngă trotuar. Era Fatma Mohamed, cea care a jucat-o pe Floricica în piesa „Parfum de viață pe un tractor”, plăsmuită de Cristiana Keresztes.

Joi, în Bază, spectatorii au fost luați pe nepregătite de sinceritatea Floricicăi. Într-un monolog mai mult șoptit ca pentru sine ne-a povestit toată viața ei, alergînd de la o masă la alta. Întreaga sală i-a fost scena pe care și-a spus spovedania, iar noi i-am ascultat cuvintele, fără să o scăpăm din priviri. „Mi-au zis unii că-s ciudată”, ne-a mărturisit, dezvelind un zîmbet ca o acceptare. Și-a strigat numele și a pornit ca o amețită printre spectatori, dînd mîna aproape cu fiecare dintre ei. „Cum te cheamă? Cătălina? }i se potrivește mai bine Olga. Eu sînt Floricica”. Nu a ghicit nimeni cum de nu i se stingea licărul care pîlpîia a viață în ochii ei, nici măcar atunci cînd ne-a mărturisit, așezată ca o școlăriță cuminte pe scaun, că soțul i-a murit într-un incendiu. Ca o nălucă, își lipea brațele subțiri de gî­turile spectatorilor, de-i simțeai tremurul ușor al degetelor. A­tunci, în spatele Floricicăi o ghiceai pe Fatma, și, complice, îi returnai îmbrățișarea fugară.

Cînd nu se plimba prin sală, se așeza la mese, lîngă noi. Cumva, ne cunoștea. „Te țin minte pe tine”, la fel cum o știa și pe tînăra cocoțată pe un scaun de bar și pe bărbatul cu părul grizonant, strîns în coadă, a cărui țigară ardea în scrumieră. Nu l-a întrebat ce mai face, ci dacă era fericit. Cu ochi iscoditori, ne-a țintuit pe scaune și a ieșit din sală. Nu ne-am dat seama că a evadat de sub nasul nostru pînă ce nu ne-au dezmeticit aplauzele unei tinere. Nici nu am apucat să o întrebăm pe Floricica dacă ea e fericită.