Cum s-au aprins evantaiele de flăcări ale teatrului modern

„Spune-mi și mie, duduie, ce-i Fringe? Da’ zi-mi pentru sufletul meu.” Cuvintele de catalog ale festivalului care-a strîns în pumnul Bulevardului Ștefan cel Mare și Sfînt s-au spart în gîndul ieșenilor, însă cioburile au a­juns în suflet. Balonul de sticlă în care fierbea teatrul nou, teatrul „ana­po­da”, a răbufnit greoi, timid, ca și cînd actorii închiși în el nu s-ar fi așteptat să fie iubiți. „Acești tineri nu-și caută locul ca să găsească o me­serie, ci doar pentru că teatrele, pu­ți­ne cîte sînt, nu-i mai pot înghiți”, explica regizorul Ovidiu Lazăr răz­vră­ti­rea. Una care-a început să curgă pe bulevard de vineri.

Păpușile Bunraku n-au ajuns acolo din Japonia, ci-au răsărit dinspre Palatul Culturii, cu frunțile mai aproape de nori. Scăpate de ploi, ma­rionetele uriașe din satin galben și violet au fluturat cu mîini de scîrț saluturi către copiii deghizați, uneori, în oameni mari care-au uitat, în drumul lor, de lumea de dincolo de Ște­fan cel Mare. N-au citit, atîta vreme cît au rămas pe drumul pietruit, decît printre literele colorate care-au scris, cîș, strîmb, zdruncinat ca de-un cu­tre­mur, „FRINGE”.

Dans căzut din cer

„Artă neconvențională, doam­nă!” Dar răspunsul nu era îndeajuns de bi­ne fărîmat, ca să încapă cioburile în inimi. Așa că le-au spart uriașii că­ță­rați pe picioroange de lemn, urletele lor în megafoane chemîndu-și publicul în cafenele, unde-au început, tot de vineri, să se înșire, ca în Domino, piesele de teatru aduse de la Bu­cu­rești, Cluj-Napoca, Tîrgu Mureș, Sa­tu Mare, Rădăuți sau scoase din um­bre­le Iașului. „Ia să auzim, unde vei fi în seara asta?”, te trezeai întrebat în timp ce ochii îți fugeau după „Pă­trățel și prietenii”, cei cinci păpușari din spatele omului de lemn pe care-l purtau pe brațe. Sau poate se lăsau ei purtați. „Vă spun eu! În Bar Hand!”, unde au dansat The Sky, despre ca­re-ți povestea cel mai îndrăzneț clovn din mulțime. Ce-i drept, singurul.

Păpușile Bunraku n-au ajuns acolo din Japonia, ci-au răsărit dinspre Palatul Culturii, cu frunțile mai aproape de nori.

Ne-au chemat și-n lift cei de la Halal Teatru, machiați numai cu su­fo­carea unor măști medicale peste guri ca să ne ademenească la „Elevator”. Iar cînd s-a lăsat noaptea și bulevardul s-a aprins în toate colțurile cu flori luminoase, cei de la Iulu Show au ri­dicat pe scenele în aer liber stîlpi de corturi de circ. Ca să ne facă să dăm orice gînd pe un one man show cu pantomimă colorată. „Mi-au schimbat ziua într-un zîmbet”, a răsuflat vocea unei fete printre aplauze. Apoi a-ncremenit. Pentru că evantaiele de foc ale mimului l-au renăscut fachir și ne-au aruncat cît colo, departe de scenă și ne-au păcălit ochii cu cercuri scînteietoare, saturniene.

Leșinuri prefăcute-n invitații la teatru, prințese rătăcite pe bulevard ștergînd cu trena roză piatră cu piatră și aruncînd în trecători priviri tai­ni­ce, femei dăruind flori și mirosind oa­meni cu mireasmă de „veșnic în­dră­gos­tiți”, folkiști adunați în jurul fo­cu­rilor neaprinse. Cu toți te în­tîl­neai, fără noimă, pe Ștefan cel Mare. Apoi te așezai printre ei în cafenele, fără să știi că nu veniseră acolo să vadă ci să facă spectacol. Nu știai, nici tu, nici nimeni, pentru că Fringe nu-i un cuvînt, nu-i un program, nu-i teatru, nici muzică. Nu ascultă de ore, de locuri, de bilete. Fringe e un balon de sticlă care s-a spart și-a umplut Iașul de-o fierbințeală, de monștri și-un zbu­cium anapoda.