Emil Brumaru: Ori nebun, ori poet. Nu există cale de mijloc

Întîlnirea pentru interviu a căzut într-o duminică după-amiază, chiar la redacția Opiniei Studențești. Emil Brumaru, nervos, surescitat, își dă seama că a acceptat, odată cu interviul, să facă unele concesii grave imaginii pe care și-a șlefuit-o în ani și cărți. „Dom’le, mie să-mi dați să citesc pe urmă ce-am zis aici, că nu pot fi genial ca alții, care dau atîtea interviuri!” Ipostaza de jurnalist i-o cunoșteam, astfel că scrupulele pe care și le făcea păreau normale. Dar poetul? Știam de la critici această a doua față: „deloc preocupat de profund” și „neprofesionist declarat”, „Brumaru scrie numai cînd are chef, refuzîndu-și cu bonomie accesul la eternitate”, de parcă ai putea face o profesie din a scrie versuri! Sau alții: „poet de duminică”, care „cultivă poezia banalității, a locurilor comune, prozaice”, redate într-o „expresie naivă”. Destul! Chiar dacă poetul e mai degrabă mulțumit că s-a scris astfel despre el. Dar a treia ipostază? O afli mai greu, căci e și cea mai îndepărtată în timp. Ea e legată de cei 12 ani în care a practicat medicina, perioadă cu mare greutate în experiența sa, iar cine mai ajunge să-l descoasă și asupra acelor ani se poate considera norocos. Nimeni nu are o singură față de expus, eventual atît de neșlefuită, că strălucește de genialitate. Nici măcar „scriitorul” Emil Brumaru, căci „poet” refuză să creadă că se poate numi cineva. Poți s-o numești pe cea mai plăcută.

De șapte ori duminică

V-aș întreba, pentru început, ce-i aia un „poet de duminică”?

Tu bați la poezia aia care-i tot scoasă la iveală: „Eu sînt un poet de duminică…” etc. etc. Poezia-i sim­pa­ti­că. Dar nu sînt un poet de duminică. Eu sînt un poet de luni-marți-miercuri-joi-vineri-sîmbătă-duminică și iar luni-marți-…-sîmbătă-duminică.

Se distinge prin ceva poetul de duminică de poetul celorlalte zile?

Nu. Atunci cînd a apărut poezia asta – mai întîi în ziare, apoi și în carte –, a fi poet de duminică era așa, un fel de „sfîrlă” dată oamenilor muncii, ca­re toată ziua stau și muncesc, ca să crească producția și să se-mplinească cincinalul. Deci avea un ușor substrat… Nu, domnule, cred că am greșit prima dată. Poetul este așa: la el este duminică-duminică-…-dumi­nică. De șapte ori.

Eu sînt un vampir

De ce ați acceptat să faceți „Diligența poștală” la revista noastră?

Nu-i pentru prima dată cînd fac „Diligența poștală”. Am mai făcut escrocheria, tîlhăria, crima asta. Primul care m-a solicitat a fost Cristoiu, înain­te de Revoluție. (Să-i spunem, totuși, Re­voluție.) Apărea lunar, ca un supliment, în Scînteia Tineretului – cred că au fost vreo șase numere –, se chema Confluențe și era ceva foar­te select. Pe prima pagină publica Ursachi. Era cu totul altceva decît Scînteia Tineretului. După aia, acest supliment lunar de pa­tru pagini s-a transformat într-o revistă, Slast, care apărea săptămînal. După vreo douăs­prezece numere, ru­brica mi-a fost scoasă. Cristoiu și Alex Ștefănescu mi-au transmis sentința cenzurii, care se abătuse asupra mea: „Nu se mai poate.” Eram prea zbur­dal­­­nic. Am continuat-o, peste cîtva timp, la Cro­ni­ca și apoi am abandonat-o, fiind­că m-am plictisit de ea. La Opi­nia stu­den­țească am mai avut o rubrică: „Crepusculul civil de di­mi­nea­ță”.

A ajuta un tînăr poet să se afirme mai este pentru dumneavoastră ceva spectaculos?

În primul rînd, eu sînt un vampir aici, sug sîngele „boborului”. În ce sens? Mie îmi vine poezie proaspătă. Chiar îmi place cum scrie unul care abia începe sau care a scris mai mult și n-a avut îndrăzneala să dea, sau a dat la alții și vrea să-ți dea și ție, să vadă părerea ta. Sînt mult mai inte­resanți și mă fac și pe mine să scriu, găsesc lucruri foarte noi, ciudate pentru mine. Mă întinerește.

Care este primul lucru din viața dumneavoastră de care vă aduceți aminte?

Nu-mi aduc aminte! Aveam, în schimb, un vis care se repeta des. Era un gard de bolovani, bătut de lumină, în spatele unei case. Visîndu-l de mai multe ori, am întrebat-o pe maică-mea: „Nu știu gardul ăsta… Ce-i cu el?” Aveam impresia că-l mai văzusem undeva. Și ea mi-a spus: „Ăsta este gardul casei noastre pe care l-ai văzut tu pe la un an, un an și ceva, la Poiana Nistrului, în Basarabia.”

Percepție subliminală?

Da, mă rog, ești maestru.

Mai scormoniți puțin prin „dulapurile” copilăriei dumneavoastră.

Bine, îmbătrînind, devin, cumva, din ce în ce mai copil. Acum sînt, deci, la a doua copilărie, ceea ce nu mă prea încîntă.

Toți strigau: „O, Cosmos!”

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, poezia lucrurilor, a banalității, a universului domestic?

Uite, cînd am debutat – în volum în 1970, în presă în 1967 –, era în vogă poezia lui Nichita Stănescu și a necuvintelor. Nichita inventase – de fapt, nu inventase, scrisese – necuvintele, lucru care pe mine m-a enervat foarte tare: „Cum adică, necuvinte? Eu vreau să scriu cu cuvinte.” Prin urmare, Nichita a avut două influențe: o parte dintre poeți s-au luat după el și au început să scrie ca dînsul, iar o parte, cum aș fi eu, „unii”, voiau să scrie „pe invers”. Îi irita, poate, și le-a făcut bine. Mie, cel puțin, mi-a făcut bine. Mi-a făcut bine Nichita, pentru că trebuia să scriu altfel decît el.

Poezia banalității…

Într-un fel, este banalizată expresia. Din cauza asta, toți erau, pe atunci, metafizici, toți strigau: „O, Cosmos! Miturile…”

Aveți o înclinare spre erotism în poezie?

Da, cred că e destul de evidentă chestia.

Dar ce înseamnă asta, e numai erotism?

Nu, nu e numai erotism. Trebuie, în primul rînd, ca toată poezia scrisă să o încadrați în timpul respectiv, pentru a se vedea diferența față de ceea ce scriam eu, precum și alți poeți, care, la un moment dat, s-au și constituit în „Grupul oniric”: Dimov, Țepeneag, Vintilă Ivănceanu, Turcea, Mazilescu și alții. De la Dolhasca, m-am dus la Dimov, care mi-a spus: „Ei, domnule, ești oniric. Hă, hă.” I-a arătat poeziile lui Țepeneag. Țepe era cam neîncrezător, așa, cu un nas lung și sceptic.

Era un test?

Păi, da, era un test. Oniricii erau cam rari, grupul ăsta n-a prea fost agreat. Era pe punctul de a scoate un supliment în Luceafărul, condus de Bănulescu. Cei de la București l-au văzut și au spus: „Este formidabil”, dar, în ultima clipă, l-au interzis. Am vrut să ieșim, la Editura Litera, cu un volum, Ochean, tot al „Grupului oniric”. Am strîns bani, dar acolo nu mai știu ce s-a întîmplat – mi se pare, totuși, că mai mult lenea a lucrat. Era o editură unde dădeai bani și îți pu­blicai cartea. O editură unde puteai să publici pe barba ta.

Mulți critici consideră că poezia dumneavoastră are o descendență „pillatiană”. Cum interpretați asta?

Da, e interesantă chestia. Am citit multă poezie, dar, curios, pe Pillat nu, și îmi pare rău, pentru că l-aș fi elimi­nat cumva din mine. Necitindu-l, am fost uimit, pentru că toți îmi spun că semăn cu Pillat. Unii îl mai pomeneau pe Fundoianu, dar pe el îl citisem. Iar cînd am început să-i aud pe criticii care spuneau că sînt „de ramură pillatiană”, m-am apucat să-l citesc și pe Pillat.

V-ați regăsit acolo?

Da, într-o anumită… „parte a presei”, cum se spune acum, dar nu to­tal. Nu el a fost la bază. Asta a fost interesant: nu l-am citit pe Pillat decît după ce mi-au spus criticii că semăn cu el!

Julien Ospitalierul este omul care primește absolut totul în el

Puteți să-mi faceți un portret-robot al lui Julien Ospitalierul?

Stai, domnule, ăsta nu-i un robot. Să vezi cum a fost: mai întîi a apărut detectivul Arthur, care trebuia să aibă un prieten neadevărat. Ei, ce spun, adevărat! Așa a apărut Julien Ospita­lie­rul. După Julien Ospitalierul, s-a iscat Reparata, femeia cu trei sîni. Cînd a apărut Reparata, între Julien Ospitalierul și detectivul Arthur a început așa, o mică neînțelegere, pentru că iubeau amîndoi aceeași femeie: Reparata! A apărut și Dulapul, care s-a îndrăgostit și dînsul de Reparată. Primul moare detectivul Arthur. Julien Ospitalierul rămîne, se autoflagelea­ză în fața Dulapului, pentru că era îndrăgostit de Reparata. Apoi, mă rog, situații de-astea… Julien este omul care primește absolut totul în el: tot ce se întîmplă în jur, cel mai mic amănunt, lucrurile cele mai banale – cum spui tu, poezia banalității –, orice colț de piatră, orice rază de lumină, orice fluture…

Tot cineva spunea că Julien Ospitalierul ați fi chiar dumneavoastră.

Păi, eu sînt și detectivul Arthur.

Și Reparata?

Sigur, și Reparata. Mai ales!! Eu sînt și Dulapul, sînt și actualul Cerșe­tor de cafea din România literară, sînt și Gulliver din Monitorul, sînt și Vizitiul în „Diligența poștală” – seria nouă – din Opinia studențească, sînt… Ce sînt?

De sărbători, țăranii nu stau la spital

Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, Premiul Uniunii Scriitorilor din 1970?

A, foarte mult. Foarte mult, pentru că volumul a stat trei ani la Editu­ra Tineretului, devenită Albatros. Volumul mi l-a dus un prieten, Adi Cusin, un poet foarte bun. Am fost des­co­perit, între timp, de onirici. M-am dus eu la ei, au venit și ei la Dolhasca, a fost un An Nou de pomină pe acolo…

Povestiți-ne puțin.

Păi, era de Crăciun și Anul Nou. Eram medic la Spitalul mixt rural din Dolhasca, aveam saloane de copii, adulți și salonul de lehuze, cu boxă pentru nașteri. De sărbători, țăranii nu stau la spital: oricît de bolnavi ar fi, ei se duc acasă. Spitalul era aproa­pe gol, putea să vină, eventual, o urgen­ță, adică unul care a băut ceva sau s-a bătut – făceau de astea foarte des și spectaculos –, sau o naștere. Practic, doar boxa era ocupată, dacă venea o naștere, și cînd au sosit oniricii, fie­care era cu soția. Le-am spus: „Dom­nule, am spitalul gol, e cald acolo, vă bag în el și dormiți.” Dimov, nici mort. A zis: „Domnule, nu mă bag în spital.” Am crezut totuși că am să-l bag și pe el. Țepeneag a zis: „Da, eu cu Mona, dar singuri în salon.” Zic: „Păi, aveți patru saloane acolo.” Mai erau, apoi, Vintilă Ivănceanu și încă vreo doi. Ăștia au vrut. Dimov, nu. Ne-am dus la spital. Cînd am ajuns, Dimov s-a culcat jos, așa, ca o scîn­dură. L-am luat unul de spate, unul de picioare și l-am dus pînă acasă.

La spital a fost și petrecerea?

Nu, Doamne ferește! A fost acasă la mine. Stăteam în gazdă, nu aveam decît o cameră, enormă, care era gîn­di­tă să fie prăvălie și avea gratii la geam, dar foarte frumoase, ondulate, în formă de flori. Forjate. Și o mică bucătărie. Asta era. Toți cei 12 ani de la Dolhasca i-am petrecut în camera aceea enormă.

Mă tratez. Dacă n-aș scrie, aș înnebuni

Sînteți posesorul unei experiențe interesante și în calitate de medic.

Eu am spus că vocația mea nu era aceea de medic, ci de pacient. Am intrat la facultate foarte tinerel. Cînd am împlinit 16 ani, eram deja în anul întîi. Am rezistat pînă în anul III – IV, cînd mi-au depistat un infiltrat subclavicular, la un control de rutină. La fiecare semestru se făcea cîte un control microfoto. Mi-au spus: „Domnule, cică a mișcat ceva acolo. Mai veniți o dată.” Mișcase bine! „Da, sînteți bolnav. Internare. Bîrnova.” Am întrerupt doi ani.

Vocația de pacient a determinat o înclinație spre patologic?

Dacă ai citit poezia mea, vei ob­ser­­va că nu este deloc patologică, ci luminoasă, chiar luminoasă bine. Mai ales în contextul poeziei din vremea aceea, era o poezie foarte limpede.

Ați simțit contaminarea dintre aceste domenii: poezie și medicină? Cineva spunea că filosofia este medicina sufletelor. Cum rămîne cu poezia?

Voiam să fac psihiatrie. Eram mic, 16 ani, ce știam eu? Totuși, culmea, aveam un gînd: intru la medicină și rezolv problema cancerului! Ei bine, m-a rezolvat medicina pe mine, mi-a împușcat o mică tuberculoză, sta­bi­li­za­tă, totuși, la timp. După boală, am vrut să fac psihiatrie. Mă remarcase și profesorul Brînzei, am făcut și o comunicare științifică: „Manifestări ar­tis­­tice la unii bolnavi mental”. El știa că scriu poezii și m-a întrebat: „Cum reușești să le faci pe amîndouă?” Eu zic: „Mă tratez, domnule. Dacă n-aș scrie, aș înnebuni. Nu vă dați seama? Ori nebun, ori poet. Nu există cale de mijloc.” Or, psihiatrul le-ar fi împăcat pe amîndouă. Scriam poezii de la începutul facultății. Stăteam în prima bancă, la Fiziologie, țin minte și-acum, notam acolo în neștire cursuri, și la un moment dat împușcam cîte o poe­zie, dintr-un foc. Acum îmi pare foarte rău că, după aceea, părinții mi-au luat cursurile, le-au pus nu știu unde, iar cînd am venit în Iași, nu mai erau. Dar, chiar dacă insiști pe chestia asta a patologicului, este foarte normal ca, într-o sferă foarte largă, să intre și o parte de patologic. Nimeni nu-i perfect sănătos. Acum, bănuiesc, nu-s încă un pericol social, atunci m-ar duce într-adevăr la balamuc. Cît nu sînt încă un pericol social, stau acasă și scriu versuri. E bine!

Dacă Nichita vorbea despre necuvinte, ce se poate spune despre cuvinte?

Nu pot să fac acum teoria cuvîntului. Eu am scris cuvinte, le-am în­che­gat…

Dar nu vă pasă ce spun ele?

Ba îmi pasă foarte mult. Se și obser­vă că-s foarte clar, nu-s tulbure, indescifrabil în scris.

Nici oniric?

Da, există o parte onirică în mine. Totuși, era o treabă să fii admis la oni­rici. Nu intrai la onirici așa, că voiai tu, ci doar dacă te primeau ei. Pe ur­mă a fost și școala de la Tîrgoviște: aici i-am cunoscut pe Mircea-Horia Simionescu, Radu Petrescu, Alexandru George, Todor Țopa, Costache O­lăreanu.

Sînt foarte deștepte și dureros de drăguțe

Ați făcut, la Galeriile Anticariat, o listă a defectelor obligatorii. Una dintre „calitățile” acestea este „să poți deceda cu pompă de cauciuc funebru”. Ce ar mai putea conține o asemenea listă a defectelor obligatorii pentru un poet?

Primul defect: să dea interviuri. Poeții nu trebuie să dea interviuri. Apoi, să țină rubrici, al doilea defect. Asta îți mănîncă din timp, îți face viața un infern, te metamerizează. Din om, devii rîmă: știi că ai rubrică în ziua cutare pentru ziarul cutare, în ziua cutare… Ajungi un monstrulică întins pe masă și la dispoziția celor cărora trebuie să le dai material, stofă.

Dumneavoastră le recomandați elevelor de la „Negruzzi” să devină „fragede și pletoase”…

Nu cred că au nevoie de recomandarea mea: sînt fragede și pletoase și așa, unele dintre ele chiar foarte inte­li­gente.

Și cu „picioare foarte rușinoase”?

Da, bine, că-s fecioare foarte ru­și­noase, da…

Picioare…

Nu știu de unde ai mai scos textele astea. Pentru mine, principalul e că sînt foarte deștepte și dureros de drăguțe. Eu aș face o școală de manechine acolo, teribilă. Dar nu numai acolo, ci și la „Național” sînt, bă­nu­iesc că și la „Eminescu”, nu prea am fost pe acolo. Ba da, am fost cîndva, demult, cînd soția avea, parcă, un seral. Odată, nu s-a dus ea și m-a trimis pe mine. Erau niște „jnapance” uluitoare, domnule. Astea de la seral erau așa, mai ciudate. Știi, cum m-am așezat pe bancă, două tipe cu niște picioare de vreo trei-patru-cinci metri care ieșeau din amigdale pînă în afara grădinii interioare. Au început să mă ia în bășcălie, nu știau că am ore cu dînsele. Eu aproape că nici nu mai îndrăzneam să intru la oră. Am intrat totuși, am spus nu mai știu ce, dar, ce să zic, aveau un sictir total.

Să nu dea Dumnezeu să ajungi consilier

Interpretați următorul desen:

Da, ăsta e un măr care are doi sîni. Asta-i codița.

Cum se numește?

„Mărul cunoașterii”. În fața casei din Dolhasca, la vreo cinci metri, aveam un măr foarte frumos, care înflorea. De pe atunci desenam mere. După aia, intrînd în PAC, a cărui emblemă e mărul, am început să fac iarăși mere și le arătam la membrii PAC. Le făceam și sîni.

Vorbiți-ne puțin despre activitatea de publicist, care vă „mănîncă”.

Nu, stai puțin, chiar îmi place. N-o fac pe istețul acuma. Mă obligă la o anumită disciplină. Ascultă: pe mine mă costă jumătate de milion între­ți­ne­rea, după aia lumina, telefonul, la care nu mai vorbesc, fiindcă mă turtește. Nu practic o altă meserie, am o indemnizație, cea de consilier, deci ceea ce cîștig eu pe o lună este această indemnizație și banii din colaborările la Monitorul, la România literară.

Cum se împacă activitatea de om politic cu cea de scriitor?

Se împacă foarte bine. M-au mai întrebat mulți. Și Ursachi a fost consi­lier, și ce? Nu s-a împăcat? Era foarte amărît atunci, iar eu tot îl întrebam: „Ce ești așa amărît?” Mi-a răspuns: „Lasă, să nu dea Dumnezeu să ajungi consilier”. Bine, a dat Dumnezeu și-am ajuns consilier. A fost foarte interesant, pentru că eram pe poziția 13, numărul dracului.

În ce proporție vă interesează ce se întîmplă acolo? Sută la sută?

Se întîmplă lucruri pe care nu le cunoșteam deloc. A asista la o ședință de consiliu este un prilej de a învăța foarte multe, despre care nu știam nimic, fiindcă n-aveam de unde: ches­tiuni de comerț, de juridică… Am în­vă­țat și cuvinte noi, mă ajută la scris. Da, am învățat foarte multe cuvinte.

De exemplu?

Păi, cuvinte din domeniul juridic, cuvinte folosite pentru animale din obor, cuvinte pe care le-am folosit cu plăcere cîteodată, uneori ironic, uneori serios.

V-ar plăcea să facă cineva o statistică a cuvintelor pe care le-ați folosit?

Da, se poate face. În general, folosesc foarte puține cuvinte.

În mod uzual, se folosesc cam trei mii.

Da, se poate, dar la mine ies în evidență imediat cuvintele „rouă”, „dulce”, „crin”, „melc”. Mai sînt și altele, pe care sînt conștient că le în­tre­bu­ințez des. Sînt obsedat de rouă, sînt obsedat de melci, sînt obsedat de crini. Să vină nenea Freud și să interpreteze.

Unde mi-i iubita? Iubita mea ideală!

Pentru final, tot despre relația cu tinerii: știați că aceștia vă cîntă versurile la 2 Mai?

Da, știu treaba asta și mă bucură. Sînt tineri, dar sînt și unii mai în vîrstă care spun: „Domnule Brumaru, cu cartea aceasta am cucerit nu știu ce femeie.” Vine și altul: „Cu cartea asta am cucerit-o pe femeia ailaltă.” Ei, uite care-i tristețea mea: bine, perfect, e o bucurie că ei s-au îndrăgostit, au făcut acele lucruri delicioase, dar eu ce-am făcut? Am scris! Și asta le spun: „Eu mă bucur foarte mult pentru voi, dar eu…” Unde mi-i iubita? Iubita mea ideală! Bine, am avut iubite – apropo, am fost îndrăgostit așa, cam de la șase ani, și sînt și-acuma. A exis­tat permanent o fată sau o femeie de care eram îndrăgostit.

Și cum v-ați simțit în momentele în care nu erați îndrăgostit?

A trăi fără să fii îndrăgostit în­seam­nă, de fapt, să nu trăiești. E moarte, nu viață. Este unul dintre cele mai mari blesteme pe care l-ar putea suporta un om: faptul de a nu putea iubi. Iubirea mă face să scriu, să trăiesc, altfel nu se poate.

Dădeam băieții afară și vorbeam numai cu fetele

V-ar plăcea să fiți acum profesor de liceu?

Da, de educație sexuală. Ca me­dic, la Dolhasca, eram obligat – n-o făceam de plăcerea mea – să țin un fel de curs de educație sexuală. Nu știu dacă se chema chiar așa, dar as­ta era. La Dolhasca, clasa era mixtă. Cînd făceam ora respectivă, dădeam băieții afară și vorbeam numai cu fetele. Le explicam cum devine ca­zul, cu fel de fel de probleme fiziologice specifice vîrstei, specifice femeilor. După aia, plecau fetele, veneau băie­ții. Le explicam și lor cum să facă să nu rămînă fetele gravide. Asta le explicam și fetelor. De ce? Rămîneau foarte mul­te fete gravide, s-au făcut și niște con­troale, care erau obligatorii – nu le-au făcut așa, de plăcerea lor, medicii, chiar și din clase mici rămîneau. Niș­te violuri au fost pe acolo, tot cu ele­ve, niște anchete din astea, la care eu, ca medic, am asistat. Erau dure.

Interviu realizat de Bogdan Lupescu, apărut în numărul 4 (seria nouă), anul XXV, 1998

Sursă foto: revista22.ro