Zile de toamnă în care cărțile și caietele au prins suflet de student

40 de zile, lungi și grele ca de post. Zi de zi, noi, studenții care poate deja am terminat o facultate sau care încă mai avem o licență sau o dizertație de dat, am reluat în minte visele pe care le avem. Vise mari, nerealizabile însă cu doar cîteva milioane pe lună. Însă știm că dacă nu pornim de jos, nu vom ajunge prea departe. Fiecare dintre omuleții care și-au pierdut o lună de zile în „librăria de carton”, de la Tîrgul de rechizite și manuale școlare „Excelsior”, a venit aici ca să strîngă un ban. Fie pentru o sală de sport, o viață mai sănătoasă, mai multe haine, de cheltuială sau poate pentru chiria pe o singură lună măcar.

În librărie mișună copii, pă­rin­ți, femei sau bărbați plictisiți, cupluri și prieteni, printre care ne stre­cu­răm și noi, „albăstreii”. Copiii trag de cî­teva caiete cu Violetta, părinții trag de ei, apoi ajung să scoată la casă și 800 de lei din portofel. În fiecare zi, aceleași probleme, cu mai multe sau mai puține plînsete, alinturi sau bătăi din picioare care spun de la sine: „vreau!” Însă eu nu-mi mai simt picioarele, iar spatele pare să se în­că­pățîneze să nu mă slăbească ni­cio clipă din durere. Bătăturile de la pi­cioare mi-au săpat cîteva urme a­dînci, umede și dureroase pe care încerc să le trec cu vederea, strîn­gînd ușor din dinți. De dimineață, de la ora 9.30 și pînă la ora 22.00, s-au scurs peste 12 ore în care am alergat printre rafturile de carton, am aran­jat după mărime și culoare fiecare caiet și fiecare carte care nu era la locul ei.

Dimineața, cînd nici măcar mu­zica din Palas nu e pornită și nici ma­gazinele nu și-au terminat de îm­bră­cat manechinele, primim de obicei marfa. Vrafuri de caiete sau manuale școlare și cărți, ghiozdane, pi­xuri, penare, creioane, toate stau îm­pachetate. Nimeni nu ne spune ce trebuie să facem, dar fiecare parcă își știe și sectorul și treaba. În cîteva clipe, caiete studențești, dictando, de matematică, caiete mici, dictando, de matematică, blocuri de desen, caiete cu foaie velină, caiete de tip I și II sînt așezate perfect pe rafturi. Georgiana e șefa noastră de sală. Încearcă să se împartă în toate di­rec­țiile și cu pașii ei mici și vioi să acopere toate rafturile. Ceea ce ne spune mereu e că trebuie să fim ra­pizi și eficienți, altfel ne trimite aca­să. De aceea, tălpile papucilor ne tron­cănesc apăsător în urma fie­că­rui client, învățăm cărți și manuale pe de rost și ajungem să recom­an­dăm și cărți pe care nu le-am citit și pe care nici nu le vom citi prea curînd.

Pentru zona de manuale și cărți, o avem ca șefă pe doamna Mi­rela. Spre deosebire de Georgiana, care este mai puțin înaintată în vîrs­tă, doamna Mirela seamănă uneori cu o puștoaică de liceu. Se îmbracă și în colanți de piele și în blugi și în bluze decupate sau îndrăznețe, și uneori ascultă muzică la căști. Îi place rockul și ne uităm împreună pe youtube la chitariști, „frumoși ca niște fete”, cum îi place ea să îi numească în timp ce rîde și se entuziasmează ca o adolescentă. Pa­siunea pentru rock i-a rămas, spu­ne ea, de la primul ei iubit din liceu, care era chitarist și care îi cînta și dedica balade. Îmi dau seama că a trecut demult de acea vîrstă abia cînd vine în vizită fata ei, care sigur este trecută de școala generală. Atun­ci doamna Mirela se transformă în mamă.

>Numărînd zilele

Vlad e printre puținii băieți de la tîrg. Ne-a povestit din prima zi, în timp ce mîncam lacom o shaworma du­pă șase ore de stat în picioare, des­pre motivație și despre visele pe ca­re le are. Despre faptul că mă­nîn­că sănătos și că așa a reușit să slă­beas­că și că lucrează ca să-și strîngă bani pentru a-și deschide propria sală. Ne-a povestit și despre tatuajul pe care vrea să și-l facă pe braț și pe care să scrie „Motivation”, pentru că el crede că e ceva care-l reprezintă indiferent de vîrstă. Noi, fetele, ne adunăm în jurul lui și chicotim, îl îmbrățisăm și îl pupăm scurt pe obraz. Vrea să se că­să­to­reas­că, să fie independent de pă­rinți, să-și gă­tească singur, iar pentru asta are ne­voie de proprii bani. Pe care e conș­ti­ent că nu îi va face aici.

La jumătatea perioadei, ne-am mutat de la parter la etaj. După ora 10 seara, după ce toată lumea își termina tura, rămîneam și um­pleam cutii, cărucioare, mese pline cu cărți și rafturi învelite în folie pînă dincolo de miezul nopții. Cîțiva bă­ieți și cîțiva paznici, în rest fete mici-mititele, slăbuțe, au mutat munți (de manuale) din loc

Marele nostru noroc e că aici nu e nimeni țîfnos și nu se uită urît la tine. Nici măcar cînd ne adunăm ciorchine să bem cafeaua, să bîrfim sau să tragem cu urechea la poveștile altora. Însă aici nu e interesat nimeni de ce știi tu să faci sau ce facultate sau cîte facultăți ai terminat. Dacă știi să îți faci treaba e bine, dacă nu, ori pleci acasă ori înveți. Asta încerc să îi explic și eu Mădălinei, colegei mele, care de di­mineață pufnește și trîntește fie­ca­re caiet. N-o ajută însă niciun cu­vînt de-al meu, pentru că ea se aștepta la altceva cînd a acceptat pos­tul. Mă întreb la ce te poți aș­tep­ta de la o librărie? Să te țină în pal­me, să te facă director, să-ți dea un scaun mai moale… Nu-mi răspun­de, se strîmbă și dă din mîini gesticulînd a lehamite și a un soi de „nu înțelegi tu cum stă treaba”. Nu am răbdare cu ea și nici nu-mi do­resc asta, mai ales că e singura din zece care se plînge neîncetat. Cu toții numărăm zilele pe degete, pe calendar, tăiate una cîte una cu pi­xul. Dar în liniște. Îmi dau seama că majoritatea colegilor mei au ajuns la tîrg printr-o cunoștință. Fie ea mă­tușă casieră la librărie, rudă cu di­rec­torul, cu părinți care au o altă cu­noștință care le-a spus de post, de la alți colegi. Doar eu mi-am tri­mis CV-ul într-o seară, într-o doa­ră, ca să fie.

La jumătatea perioadei, ne-am mutat de la parter la etaj. După ora 10 seara, după ce toată lumea își termina tura, rămîneam și um­pleam cutii, cărucioare, mese pline cu cărți și rafturi învelite în folie pînă dincolo de miezul nopții. Cîțiva bă­ieți și cîțiva paznici, în rest fete mici-mititele, slăbuțe, au mutat munți (de manuale) din loc. Cu cît se apropia facultatea ne-am zărit unul pe celălat prin cîte un colț, ascunși pe după rafturi. Fiecare și-a făcut calcule, s-a gîndit cum va alerga în ul­tima săptămînă între facultate și tîrg și fiecare a văzut orele de curs ca un refugiu de la care nu vor mai lipsi.

***

Într-o lună de zile, aproape că m-am mutat în Palas. Aici, pe fo­to­liile moi și vișinii, pe care alții își odih­nesc picioarele după cine știe cîte ore de cumpărături, am stat eu. Am mîncat în fiecare zi o porție de cartofi prăjiți și un sandviș la un leu de la Auchan sau cîte un sand­viș de acasă, rătăcit prin geanta care de­ja începuse să-mi miroase a șnițele calde, dosite între două felii de pîi­ne. În Palas, singurul lucru pe care nu l-am experimentat a fost somnul. În rest, acolo mi-am băut cafeaua de la tonomat, acolo am stat ore în­tregi cu laptopul așteptînd să îmi în­ceapă tura, în timp ce am mai scris cîte un text, acolo am citit „Zara­za” mea, de Andrei Ruse, dosită prin­tre rafturi de ochii curioși și de bu­zu­narele lacome ale părinților de copii cu bani.

Aici am ascultat ace­eași muzică seacă și fără versuri de care mi s-a acrit, șase ore pe zi, șapte zile din săptămînă. Aici mi-am dat jos hai­nele și am îmbrăcat tricoul de prezentator produse, mereu acolo pentru orice client, indiferent că o fi unul țîfnos sau nerespectuos. Aici m-am plimbat cu liftul către baie, căutînd prin minte cuvinte și elemente care să mă țină ancorată în lumea mea și care să nu mă lase să mă pierd într-o meserie care nu mi s-a predat în cei trei ani de facultate.

Aici am învățat că nimic nu e imposibil după 12 ore de stat în picioare și că nicio cutie nu e prea grea pentru mîinile mele.