Izvorul din care curge apă și foc

În satele din Moldova rar dai de familii care să nu aibă cazanul lor de rachiu. Iar dacă se întîmplă totuși să nu găsești la cineva în bătătură vreun alambic, atunci acela sigur are vreun vecin sau vreo rudă de la care îl poate împrumuta. Chiar și așa, în această perioadă din an, micuțele fabrici de alcool nu sînt spornice și nu dovedesc să transforme toată tescovina și fructele de toamnă lăsate la fermentat în țuică. De aceea, în comuna Todireni oamenii se înscriu din timp pe liste și se programează la „cazanul de la Iurești”, o măgăoaie de cinci sute de litri aflată în marginea satului sub care focul nu se stinge din septembrie și pînă aproape de Crăciun.

Dacă ești din Todireni nu are cum să nu fi auzit de „cazanul de la Iurești”, unul dintre cele cinci sa­te ale comunei. Ba mai vin oameni să facă țuică aici și din comunele învecinate, iar focul trosnește sub vasul imens din cupru fără să-și mai domolească căldura pînă tîrziu în iarnă.
Ajung la cămăruța ce seamănă cu o magazie pe la ora opt seara împreună cu Răzvan, un băiat de vreo 27 de ani, și nea Emil, unul dintre vecinii săi care îl mai ajută la treabă. Băiatul e următorul îns­cris pe listă și se anunță a fi un client serios. Are mai bine de o tonă de tescovină, vin oțetit și fructe fermentate pe care să le transforme în „apă tare” cum îi zice nea Emil în timp ce-și freacă mîinile. Întune­ri­cul s-a așezat bine peste dealurile din jurul Iureștiului și chiar dacă nu-i pic de lumină nu ai cum să nu gă­sești cazanul. Mirosul de borhot și țuică te izbește în moalele capului de la cîteva sute de metri, iar vo­ci­le din jurul focului sînt mereu vese­le și pot fi auzite de departe.

Oamenii își fac proviziile de tărie pentru tot anul într-o singură tură.

A fost construit în locul unui ca­zan care aparținea de CAP în pe­ri­oada comunismului și unde, dacă aveai autorizație de la primărie, puteai să îți faci propria țuică. „Nu avea voie oricine să facă rachiu pe vremea aia. Primeai autorizație da­că aveai vreo nuntă sau cumătrie”, își amintește nea Emil. Chiar și așa, dacă te înțelegeai cu miliția­nul din comună sau aveai cazanul tău aca­să, mai puteai face și fără autori­z­a­ție. Acum clădirea în care era cazanul fostei gospodării de stat aparține unui sătean din Iurești. El a modificat clădirea, a construit un vas de cupru și mai mare și a făcut un bazin de răcire a aburilor alimentat prin cădere de un izvor aflat ceva mai la deal.

Oamenii își aduc lemnele, ma­te­ria primă din care urmează să ia­să țuica și orice altceva este nevoie. Proprietarul are însă grijă să golească mereu cazanul de borhot și ajută la umplerea acestuia.

Taxa de cazan

Sub alambicul de aramă focul arde vesel. Nu-i nici iadul între bolțarii din beton, dar nici nu-i un jar anemic. Îmi explică Andrei, gine­rele proprietarului, că focul trebuie să fie potrivit. „Nu-i bine nici să fie prea puternic, că începe să clocotească tot în cazan, iar țuica îți iese slabă, dar nici nu trebuie să uiți de lemne și să te rogi la foc.” A venit mai repede să curețe borhotul din spatele barăcii cu cazan. Ar trebui să alunece singur în vale, dar de multe ori grămezile care se adună mai trebuie împinse și cu lopata.

Trebuia să intrăm pe la ora opt, dar programul s-a decalat cu vreo două ore. În timpul ăsta am apucat să gustăm nițel din țuica lui moș Ion, cel venit înaintea noastră, și să terminăm unul dintre peturile de bere. Ne-am alimentat binișor, dar Răzvan tot se uită îngrijorat la cele trei sticle care au mai rămas.

În sfîrșit ne vine rîndul, așa că ne suflecăm mînecile și ne apucăm de turnat tescovina din primii șase saci. Peste ea turnăm și două butoa­ie de vreo 60 de litri de vin oțetit și sigilăm capacul din cupru. Doi pumni de tărîțe, unul de făină de grîu și puțină apă și pe fundul unei găleți se face o cocă ca pentru plăcintă. Andrei este cel care o întinde la îmbinările de la capacul cazanului sau a țevii prin care trec aburii. „Cînd se întărește asta nu mai intră niciun pic de aer. Altfel ai pierde alcool, s-ar evapora”, îmi explică el cu flerul unui alchimist. Andrei nu reușește să doarmă prea mult noaptea și de obicei doar în reprize de două sau trei ore. El e cel care golește cazanul și tot el e cel care îl pregătește pe următorul. Cu toate astea nu se plînge. În 24 de ore primește cam 300 de lei, cîte 50 de lei pentru fiecare tură.

La țuică nu se stă cu burta goală

Sîntem lăsați singuri, iar pînă să înceapă să curgă rachiu-n gălea­tă mai trebuie să ardă lemne. Așa că Răzvan scoate repede tablele și se apucă la învîrtit zarurile îm­pre­u­nă cu nea Emil. La început Răzvan este cel care pierde. Șansa însă se răzbună și imediat ce țuica începe să curgă din alambic și nea Emil reușește să dea vreo două pahare peste cap Răzvan se distanțează vertiginos. Se înjură cu năduf, zaru­rile sînt mai venerate decît o icoa­nă făcătoare de minuni, iar de la ghi­nion setea lui nea Emil crește. De aceea Răzvan este nevoit să între­ru­pă partida și ne apucăm de gătit niște cartofi în jar, înainte ca alco­olul să-i doboare de tot partenerul de table.

Prima a fost tare, de 65 de grade, iar următoarele de 45 și 40. Cam 30 de litri de alcool ies la un cazan, iar noi mai avem încă două și cel puțin încă opt ore de păzit focul

Printre îmbucături avem grijă să și golim gălețile cu țuică. Prima a fost tare, de 65 de grade, iar ur­mă­toarele de 45 și 40. Cam 30 de litri de alcool ies la un cazan, iar noi mai avem încă două și cel puțin încă opt ore de păzit focul, agitat zaruri și dezlegat cuvinte încruci­șa­te. După ce pregătim și al doilea alambic și mai terminăm un pet de bere ne apucăm de făcut și grăta­rul. O caserolă de mici și o bucată sănătoasă de slănită, muștar și pîine – mai mult decît suficient pen­tru trei oameni. Tragem frumușel niște cărbuni în gura cazanului, pu­nem grătarul adus de acasă să se încingă și lăsăm micii să sfîrie și slănina să se subțieze și să capete o crustă crocantă.

>Biblioteca de lîngă alambic

Mîncăm pe fugă, cu ochii pe găleată și foc. Noaptea începe să se transforme în dimineață, iar burți­le pline și privirile încețoșate de bere și rachiu fac ca timpul să se dilate. Gălețile nu se mai umplu la fel de repede, iar jocurile de table devin din ce în ce mai lungi. În colț, pe un gemuleț, găsesc o carte de poezii de Ion Barbu. A fost adu­să să ațîțe focul dacă cumva se stin­ge, iar Andrei îmi povestește că aceea­și soartă au mai avut-o alte cîteva cărți înaintea ei. „Cărți îmi trebuie mie acum?! Și cine mai citește poezii? Dacă găsesc o carte de calitate mai citesc, dar nu pierd timpul cu din astea.” Nu prea a găsit însă cărți de calitate în ultima vreme așa că nu își amintește exact cînd a deschis-o pe ultima. Chiar și așa nu ar avea cînd. A lucrat toa­tă vara la casa pe care a ridicat-o din temelie, iar înainte de Crăciun vrea să plece în Irlanda să lucreze în construcții. Are 26 de ani și un băiețel de doi ani blond și cu ochii albaștri.

Nu vrea să-i lipsească vreodată ceva, așa că muncește și strînge fiecare chior de ban. Îi în­tîm­pină pe următorii clienți și le ara­tă unde pot descărca sacii de tes­co­vi­nă și unde să facă stiva de lem­ne. Golește încă un cazan, ne ajută să ducem bidoanele de țuică la mașină și se întoarce să ațîțe focul. Următoarele găleți cu țuică nu trebuie lăsate să aștepte.

***

După mai bine de 14 ore de jucat table, de pus lemne pe foc, de rezolvat cuvinte încrucișate sau de întors mici pe grătar și barabule în cărbunii încinși, ne-am ales cu mai bine de 70 de litri de țuică. Răzvan nu-i foarte încîntat.
S-ar fi așteptat la cel puțin 20 de litri în plus, dar din ultimul cazan au curs doar două găleți. Chiar și așa mai poate face vreo cîțiva litri și acasă. Are și el alambic și mai așteaptă să se termine de fermentat încă vreo cîteva butoaie cu fructe. Ăla ar trebui să ajungă pînă înainte de Crăciun.