Viata ca o fuga dupa tara

Povești fără timbru Niciun comentariu la Viata ca o fuga dupa tara 28

Zgomot de geamuri sparte. Tipete. Copiii se trezesc din somn buimaciti. Frecatul ochilor nu indeparteaza cosmarul, doar face ochii sa usture si mai tare. Flacarile cuprind furios incaperea si podeaua trosneste. Oamenii rasi in cap mai arunca o piatra in geam si se pierd in intuneric. Pelicula se zbate in aparatul de proiectie, captiva. Filmul alb-negru e povestea unei familii de sirbi refugiati in Romania. Rasistii i-au facut sa uite de rude sau prieteni si sa-si dramuiasca soarta pe alte meleaguri.

Te priveste din cind in cind drept in fata, de dupa genele intoarse. Ochii ii sint sticlosi si calzi, dar oboseala deseneaza contururi violete pe trasaturile fetei. In orasul mic si cetos in care isi duce noua viata cauta prin memorie cuvintul “acasa”. Zimbeste amar cind il gaseste, de parca nu i-ar veni a crede ca e cel potrivit. Cuvintele in romana suna strain si impovarator.

Dalibor (nume fictiv) e refugiat rrom, fugit din Serbia. Isi insira grijile zilei de miine in tacere, pe cutele de pe chip. A venit in Romania in toamna lui 2007, cu nevasta si cei sase copii mici dupa el. Au trecut vama cu totii noaptea, pe jos, cu inimile strinse, de teama ca vor fi prinsi. La granita insa “nu era nimeni, puteai sa faci nunta”. Din satul de pe linga Timisoara, unde au ajuns initial, au plecat in orasul de pe valea Begai. Acolo au stat doua zile si doua nopti, apoi au fost trimisi la Centrul Regional de Cazare si Proceduri pentru Solicitantii de Azil din Radauti, unde locuiesc si astazi. Initial, conducerea centrului le-a respins cerea de azil, insa au mers pina la Suceava, in instanta, unde solicitarea le-a fost acceptata. Frica de atunci o alunga cu o miscare de mina in aer, ca pe un vis urit.

Vechea ordine, izgonita cu un Cocktail Molotov

“Nu ne respecta nimeni, nici primarii, nici politie. Ce-au gindit: “E tigan, da-l incolo!”” si Dalibor indeparteaza mina baietelului lui de pe aparatul foto. Povestea persecutiei familiei sale in Serbia o istoriseste incilcit, cu fereala si tremur in glas. Totul a pornit de la o “afacere”, infaptuita cu niste mafioti de la care a cumparat un autoturism. Cineva i-a furat masina si nu a mai reusit sa isi plateasca datoria la timp. “Am pierdut casa ca sa dau bani mafiei, dar tot nu m-au lasat in pace”, povesteste Dalibor. Intr-o noapte, niste necunoscuti i-au spart geamurile si au aruncat un Cocktail Molotov in camera in care locuia provizoriu cu ai sai. Incendiul i-a lasat familia ingrozita pe drumuri. Nu poate spune cu siguranta cine sint vinovatii, dar nu reuseste sa se abtina de la a intreba: “Tu stii ce-s aia Skinheads?”. De grupul extremist stie de multa vreme, pentru ca si parintii lui, impreuna cu alti rromi, au avut de suferit. Tine minte ca radicalii cu capete rase ca-n palma ii prindeau pe strazi si ii bateau. Dupa aceea, linistea se lasa peste comunitatea de rromi, atit doar cit sa pregateasca un nou atac. Parintii lui au rezistat agresiunilor pentru ca “in satul lor erau mai multe case de rromi si se puteau apara unii pe altii. Noi eram singuri si a trebuit sa fugim”.

Tiganca olimpica la romana

In Serbia muncea in piata. Isi ducea traiul din hainele colorate pentru femei, pe care le vindea la taraba. Aici a schimbat vreo trei slujbe: a fost sofer, zidar si acum lucreaza la o fabrica de cauciucuri, unde cistiga in jur de 1000 de lei pe luna. Prima oferta de lucru din Romania a primit-o intr-o zi, la circiuma, in timpul unui joc de biliard. A intrat in vorba cu un individ care vorbea germana si care i-a propus sa lucreze ca sofer. In Radauti s-a imprietenit cu translatorul de sirba, care l-a indemnat sa invete limba cit mai repede. Tot el i-a alungat temerile si l-a convins sa nu fuga din nou, asa cum avea de gind: “Voiam sa trecem iar granita pe la ucrainieni si sa plecam departe, cit mai departe”. Cu prietenii sirbi mai vorbeste din cind in cind la telefon, pe soptite.

Chipul i se lumineaza doar cind vine vorba de ispravile copiilor lui. Fetita cea mare intinde un zimbet pe fata rotunda si te priveste cu ochi limpezi, dupa ce isi da pe spate parul lung si negru. Are zece ani si e in clasa a IV-a la o scoala romaneasca. A invatat limba in mai putin de un an si urmeaza sa meaga anul acesta la olimpiada. Isi completeaza tatal din cind in cind, daca barbatul nu isi aminteste vreun cuvint. “Cind o sa fiu mare, vreau sa ma fac vinzatoare, cum era tata” si isi flutura si ea genele, timid. Privirile ii aluneca din cind in cind pe casuta desenata pe peretele Camerei Copiilor din centru. Baiatul de linga ea, cu ochi de dracusor, nu are stare. El e in clasa I, vorbeste romana aproape la fel de bine ca si sora sa, insa neastimparul lui nu are nevoie de traducere. Vrea sa devina fotbalist si se antreneaza de pe acum cu colegii de scoala.

A saptea odrasla s-a nascut in Romania

Romanii nu i-au respins pe refugiatii sirbi, dimpotriva: “Babutele le mai aduceau de mincare la centru si intrebau de ei”, spune comisar Sorinel Pardoseanu, director adjunct al Centrului Regional de Cazare si Proceduri pentru Solicitantii de Azil Radauti. Tot el explica faptul ca Oficiul Roman pentru Imigranti caruia ii e subordonat centrul nu poate sa-i cazeze pe o perioada mai mare de un an de la obtinerea formei de protectie. Dupa ce primesc statutul de refugiati, li se elibereaza documente care includ cod numeric personal (buletin, uneori si pasaport), dar li se interzice sa se intoarca in tara de origine. Despre reactia angajatorilor lui Dalibor si a altor refugiati, directorul adjunct spune ca “patronii zic ca sint mai seriosi decit romanii. Le-au explicat o singura data ce si cum au de facut si a fost suficient”. Pe linga progresele evidente ale barbatului rrom si ale celor doi copii mai mari ai sai, comisarul observa inca un pas inainte in procesul de integrare: nasterea celui de-al saptelea copil in Romania. “Cit a fost insarcinata, am avut grija de Gordana (sotia lui Dalibor) mai ceva decit de Columbeanca”, si directorul adjunct isi ascunde cu greu zimbetul mindru.

“El nu stie ce-nseamna sa ai copii”

In camera cu paturi suprapuse din Centrul pentru Solicitantii de Azil se ingramadesc noua suflete – familia rromului sirb. Copiii fac liniste si se aduna la un loc numai la poza, in rest zburda prin odaie si pe culoare, se catara pe pat si sar. Gordana o hraneste pe fetita sasie, cea mai mica dintre toti. Observatia usor nervoasa a directorului adjunct al centrului ii smulge un oftat lui Dalibor: “el nu stie ce inseamna sa ai copii”. Merge cu familia la biserica de cite ori are ocazia. Viseaza la un viitor linistit, cu o casa doar a lor, animale, bani, masina. Inca ii e teama ca vor fi trimisi inapoi in Serbia. “Nu se stie daca nu ne intoarcem. Politica e mare, noi sintem mici” si isi impovareaza din nou fruntea cu grija zilei de miine. Dalibor stie ca lunile pe care familia lui le mai poate petrece in centru se numara lesne pe degetele de la o mina.

Andra MARDARE

 

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top