Veșnicia s-a născut la bibliotecă

Dacă ai copilărit la țară și-ai tînjit după o bibliotecă plină de cărți care n-a existat, n-ai cum să nu vrei să știi ce-nseamnă de fapt „Pînă hăt de carte”. O campanie de strîngere de carte, descoperire a bibliotecilor din comunele îndepărtate de orașe din care poveștile copiilor lipsesc de pe rafturi, sortarea și asigurarea transportului pînă pe raft – așa s-ar traduce numele, destul de sugestiv și singur, al campaniei derulate din luna martie a anului trecut, de către biroul parlamentar al scriitorului Dan Lungu, pînă astăzi.

Drumul pare un șir de apă care se scurge lin printre dealuri. De-a stîn­ga și de-a dreapta lui nu se în­tre­vede nimic. Se văd doar formele per­fect rotunjite ale ogoarelor cu fire de iarbă uscată și resturi de zăpadă ca­re se topesc leneș sub soarele de fe­bruarie care pare că nu se în­cu­me­tă să strălucească mai tare, sub a­me­nințarea iernii. Comuna Sinești e la 44 de kilometri de Iași și e formată din patru sate – Bocnița, Osoi, Si­nești și Stornești. Sinești n-are nici gaz și nici apă trasă, dar Octavian To­mușescu, contabil cu vechime al pri­măriei din comună, își trece mî­na prin barba grizonată și spune cum, în scurtă vreme, comuna o să fie le­­gată la rețeaua de apă și lucrurile își vor găsi treptat rezolvări. Soția lui Oc­tavian, Elena, e bibliotecară în sat din 1993. E sîmbătă și e plecată la o­raș, la copii, să aibă grijă de nepot. N-a lăsat biblioteca de izbeliște, ci l-a lăsat pe soț între pereții plini de căr­ți, fără vreo teamă că n-ar avea ce ne povesti.

Biblioteca

Soțul e un soi de istorie vie a co­munei Sinești. Știe totul despre sa­te­le din împrejurimi, despre co­mu­ni­tățile de rromi care-au venit și s-au sta­bilit aici și despre îndeletniciri­le fiecărui grup în parte. Sinești îi e ca­să de cînd se știe, iar lucrul în pri­mă­rie nu face decît să-l ajute să fie la cu­rent cu orice mișcă sau urmează să se întîmple. Octavian Tomușescu sea­­­mănă, la o primă vedere, cu un per­­­sonaj schițat de Caragiale. E scund, ușor durduliu și-mbrăcat după stil fran­țuzesc – are pantaloni bleuma­rin, un pulover verde și-un sacou gri închis asortat cu bereta ușor în­cli­na­tă de pe creștet. Cînd vorbește des­pre soție și despre treburile ei gla­sul i se înduioșează și pe lîngă faptul că-i laudă munca în bibliotecă, spune cu mîndrie că tot ea, doamna E­le­na, „are grijă și se-ocupă și de, știți, blo­gul Primăriei Sinești”.

Biblioteca doamnei Elena sea­mă­nă cu o căsuță din povești. As­cun­să în spatele primăriei, văruită cu un portocaliu cochet, clădirea mi­cuță te face să te întrebi cum o fi a­juns să-și găsească loc într-un pe­i­saj ușor dezolant. În dreapta ușii, la in­trare, doamna și soțul au inventat o măsuță circulară dintr-un butuc și cî­teva scăunele, din bușteni mai mici, pe care copiii le-au pictat. Așa a­jungi să fii întîmpinat de un soare, un flu­ture, o buburuză sau un unicorn. În prima cameră a bibliotecii, măsuța e plină de fișe de înscriere ordonate în suporturi de lemn. Dacă n-ar fi căr­ți peste tot, biblioteca ar trece drept o casă cu două salonașe dichisite a­tent cu tot felul de statuiete și mileuri. Spa­țiul camerelor e mic, iar cărțile au dat de multă vreme afară din raf­turi. Acum sînt așezate frumos, al­fa­betic, în teancuri sprijinite de pe­re­ți, unde s-a mai găsit loc. Debaraua mi­că din a doua cameră are, pe tocul lat al ușii lipsă, pictată o căprioară, par­că abia coborîtă dintre paginile u­nei cărți.

În salonașul al doilea, rafturile sînt umplute de beletristică pentru co­pii, iar în sală și-au făcut loc pa­tru birouașe, pe care stau cîteva cal­cu­la­­toare. „Mai zilele trecute au venit copiii aici; nu numai să ia cărți – că a­șa vin mereu. Au venit și-au întreba­t-o pe doamna dacă pot să facă te­me­le aici. Cînd am intrat eu, erau în­tinși pe-aici peste tot cu cărți, caie­te…” Octavian Tomușescu vor­beș­te, iar tu parcă vezi copiii peste tot prin cămăruța mică, respirînd aer vanilat cu miros de carte. În locul lor, a­cum sînt întinse pe jos, pe mijlocul covo­­r­­ului, cîteva cutii și cîteva sacoșe mari, toate pline de cărți.

Campania

În jur de 400, toate selectate special pentru copii, cărțile care au a­juns la Sinești și-au găsit loc, în pri­mă fază, la parterul sediului bi­ro­u­lui parlamentar al senatorului USR din Iași, Dan Lungu. Maldăre în­tregi de cărți aduse de către donatori sau lăsate în locurile destinate special co­lectării de carte au ocupat partea din stînga scării și-au așteptat să fie sor­tate, pentru ca mai apoi să-și gă­seas­că loc pe rafturile din biblioteca vre­u­nei comune. „Anul trecut, în mar­tie, cînd toată campania a început, am mers la Biblioteca Județeană «Ghe­or­ghe Asachi» din Iași și am ce­rut o listă cu cele mai lipsite de car­te cinci comune”, spune Sebastian Ghi­ca. Sebastian pare omul care nu s-ar da înapoi de la rezolvarea vre­u­nei probleme și pare mereu pus pe trea­bă. Are un soi de energie po­zi­ti­vă care nici măcar nu te lasă să te în­trebi unde-o fi fost legătura între jo­bul lui din domeniul IT și căratul u­nor rezerve de carte, într-un sat ui­tat de lume din județ, unde copiii n-au ce să citească. Inițial, au cerut cinci bi­blioteci, după care au urmat alte cin­ci și tot așa, pînă astăzi, cînd au a­juns la Sinești. „Știi, nici dacă mer­gem așa în patru ani de mandat, cît are Dan Lungu, tot n-am reuși să bi­făm toate bibliotecile din județ ca­re nu au destulă carte.” Numele cam­paniei, „Pînă hăt de carte” a fost gă­sit în urma mai multor încercări și a unei înnodări de idei comune.

Sebastian și Dan Lungu trec din­tr-o cameră într-alta a bibliotecii și-mi spun – „cred că e una dintre ce­le mai frumoase pe care le-am vă­zut”. Octavian Tomușescu își trece mîi­ni­le prin barbă și și le așază pe ge­nun­chi. Cărțile-au fost deja cărate din mașină în mijlocul cămăruței și jumătate din istoria și problemele sa­tului ni s-au povestit. „Știți, ur­mea­ză, de fapt, să ne mutăm biblio­teca în Căminul Cultural. Dar o să se construiască altul curînd.” Ce­lă­lalt, căminul vechi, fusese construit în 1950 și-a fost deja demolat, ca te­re­nul să fie curățat și pregătit pentru no­ua construcție. Acum e doar un loc neted, umbrit de cîțiva copăcei răs­firați, care-au supraviețuit proce­­sului de dărîmare. „Atunci o s-a­vem mai mult spațiu pentru cărți”, spu­ne contabilul și ne privește cu bu­cu­rie. Privind în jur, cumva te bucuri pen­tru noile rafturi în care-și vor gă­si cărțile loc, dar ți se strînge sto­macul cînd te gîndești la goliciu­nea căsuței dichisite din povești.

Soțul doamnei Elena încuie gri­j­uliu biblioteca și ne-arată cum, în fa­ța ei, pe terenul neted de sport, e-a­menajată într-o parte o scenă, pe ca­re se desfășoară spectacolele în aer li­ber ale comunei. Urcăm cu toții în mașină și ne-ndreptăm spre locul ve­chiului Cămin Cultural. Ne ui­tăm la terenul pustiit, mașina întoarce și, în drumul nostru, îl lăsăm pe Oc­ta­vian Tomușescu aproape de casă. „Ști­ți, de la ce partid ați spus că sîn­teți dumneavoastră?” Dan Lungu zîm­bește, își strîng amîndoi pri­e­te­nește mîinile și-i spune – „Știți, căr­țile n-au culoare politică”. Dea­lu­ri­le curg de-o parte și de-a alta și lasă în urmă satul, mai bogat în povești ne­muritoare decît dimineață.