Parada gîștelor de sub arcul de coceni

Toată ziua de 1 Decembrie, la televizor a rulat aceeași știre din ce în ce mai actualizată. În capitală, sute de soldați defilau în fața președintelui, tancurile stîrneau aplauzele celor prezenți, iar pe cer, trei elicoptere lăsau în urma lor trei culori: roșu, galben și albastru. De partea cealaltă a televizorului, realitatea a fost alta. Oamenii din satul Crăiești, cînd mai prindeau cîteva minute libere, mai deschideau și ei televizorul, însă, în rest, alergau prin curte de la un animal la altul pentru a le da maldăre de coceni și apă, măturau bătătura sau aruncau în căruțele de lemn gunoaie de la animale. Pe stradă nu defila niciun soldat atent îmbrăcat, nu flutura niciun steag și nu se pregătea nicio serbare. Sătenii s-au deșteptat la prima oră a dimineții, însă, mai apoi, s-au lăsat purtați într-un somn amorțit în care, pentru unii, 1 Decembrie era doar o zi normală, ca oricare alta.

Banii încurcă totul

„Cum ce zi e azi? E joi!”, îmi spune un bărbat slăbuț, cu o barbă scurtă și îmbrăcat cu o haină lungă și neagră. Are mîinile murdare și cară spre deal două găleți pline cu apă. „Nu e joi?”, mă-ntreabă, vă­zînd că nu primește niciun răs­puns. Își continuă drumul și apoi se op­rește, lasă cele două găleți pe pă­mînt, se întoarce și zice: „Păi, eu n-am bani pentru cadouri. De unde să am? Știu, azi se dau ca­dou­ri la femei”. Ridică din umeri, se uită insistent și apoi pleacă. În spatele lui lasă imaginea bisericii din sat, pe acoperișul căreia stau patru oa­meni care dirijează o macara. Alții, din jurul cons­truc­ției, adună nisip sau cară cu o roa­bă pietriș dintr-o parte în alta. Se aud cîteva indicații care au cu­ra­jul de a sparge liniștea din jur, însă, după cîteva secunde, totul re­vine la normal, de parcă nimeni n-ar fi locuit vreodată aici.
Pe drumul principal din sat trec doi băieți care se opresc, se ui­tă la biserică și apoi dau să plece. „E joi și e ziua națională a Româ­niei, dar aici n-ai să vezi nimic des­pre asta. Nu mai vrea nimeni să schimbe nimic”, îmi spune Dănuț, în timp ce lovește cîteva pietre cu piciorul drept. Are 20 de ani, e student la Drept, în oraș, la Galați, și este unul dintre puținii tineri care, după cum spune el, vrea să facă ceva pentru satul în care a co­pi­lă­rit. „Anul trecut mai era cîte-un steag pe stîlpii ăștia, însă anul ăsta nici de astea nu mai avem”, zice băiatul, supărat din cauză că toate se duc la vale și nimeni nu mai vrea să facă ceva.

Enigma nedezlegată a Crăieștiului

Un cîrd de gîște albe stau pe tot latul drumului din josul Cră­ieș­tiului. În stînga lor se află un soi de rîpă adîncă care, spun sătenii, devine din ce în ce mai peri­cu­loa­să. Acolo, în fiecare an, cineva adu­nă o grămadă de gunoaie și-i dă foc, după care, dintr-o dată, tot sa­tul se-adună în jurul ei.
De curînd, un om a căzut în rîpă și a fost descoperit mort, du­pă cîteva zile. „L-au găsit cu tru­pul desfigurat, fiindcă cîinii și por­cii începuseră să mănînce din el. Pe vremea comunismului era un domn, însă, cu timpul, a în­ce­put să bea și uite că acum și-a găsit sfîr­șitul într-o amărîtă de rîpă”, îmi spune tanti Maria. Are părul scurt, un mers vioi și ridică de fie­ca­re dată tonul cînd are ceva im­por­tant de spus.
Prin mijlocul cîrdului de gîște derutate se conturează imaginea unui țăran, care îmi spune că nici el nu știe ce se sărbătorește de 1 Decembrie și că nici măcar televizorul nu l-a deschis, fiindcă „nu are timp de așa ceva”. Are mersul rapid și, din cînd în cînd, privește înapoi și parc-așteaptă să se-ntîmple ceva în toată liniștea asta.

Vremurile vechi, tot mai bune

Tanti Maria este o femeie care, la cei 60 de ani ai săi, se mișcă foarte vioi și tre­bă­lu­iește toată ziua. Nici zîmbetul de pe față nu și l-a pierdut, deși spu­ne că acum lucrurile nu mai sînt chiar atît de bune. Căratul apei la animale, măturatul prin curte, mîn­carea, curățenia prin casă – îi ocu­pă tot timpul zilei și doar sea­ra, cînd vrea să adoarmă, se mai ui­tă și la televizor. „Înainte săr­bă­to­ream pe 23 august și defilau pionierii prin sat. Ba făceau și serbări. A­cum elevii nici măcar nu știu cînd e ziua României, ei știu doar că-i vacanță”, îmi spune tanti Ma­ria, în timp ce se uită îngîn­du­rată pe dea­su­pra gardului, către strada prin­ci­pală.

Îmi mai zice că nici steagurile de anul trecut nu mai sînt și că singurul semn care a dus-o cu gîndul la ziua națională a fost stegulețul agățat la una dintre oglinzile unei mașini care a trecut pe drum. Își aduce aminte cu drag de perioada de dinainte de revoluție, cînd săr­bă­toarea asta era un prilej de bucurie pentru cei mici și pentru cei mari, cînd toată lumea știa că azi „nu e doar joi” și că toți săr­bă­to­reau cum știau ei mai bine. „Si­gur, uneori era rău, însă o fi mai bine acum cînd nu e niciun semn care să-ți spună că azi se sărb­ă­to­rește ceva?”, zice femeia, în timp ce pe fața ei sclipesc doi ochi al­baș­tri și zîmbetul i se pierde într-un colț al gurii.

Pe-o uliță a Crăieștiului ajung să-l văd pe Gigi – un bărbat la vreo 40 de ani, cu mîinile aspre și scor­țoase; îmi spune că pe vremuri, de bine, de rău – tot omul satului știa sărbătorile. „Dacă nu știi nici că azi este ziua națională, atunci la ce să mai speri?”, se întreabă omul descumpănit, în timp ce ridică din umeri în semn de nepu­tin­­ță. „Ce e azi? Ziua cui? Du-te, băi, de aici că nu te cred”, îi spu­ne Stirel lui Gigi, în timp ce pe fața lui se stîrnește un rîs puternic. Stirel e mai tînăr; stă nedumerit, se uită la noi și-și scu­tură încăl­ță­min­tea de glod. Nu-și dă seama ce-nseamnă ziua na­țio­nală, dar își suf­lă continuu în mîini și le freacă una de cealaltă pen­tru a și le-ncăl­zi mai ta­re.

În sat nu se lasă nici întuneri­cul, dar nici nu bate soarele mai tare; pe stradă nu se mai plimbă nimeni, iar liniștea se lasă molcom peste casele oamenilor – doar rîsul lui Stirel parcă încă se mai aude de pe-o uliță. Gîștele au dispărut, iar de pe acoperișul bisericii oamenii s-au dat jos.

Peste sat a trecut și ziua de 1 Decembrie, o zi normală pentru ma­­joritatea sătenilor; dar n-a trecut pur și simplu – a aprins, îna­inte s-o ia la sănătoasa prin calendar, niște beculețe de Crăciun la gea­­murile u­nor case.