Vămile de fiere ale României care se întoarce acasă

O dată pe săptămînă, cîteva microbuze pleacă din colțuri diferite ale Europei, adunînd într-un autocar aproape o sută de suflete încărcate cu prea puțin dor de casă. Români strînși din șase țări, rătăciți în munca pentru alții, împart același aer vreme de trei zile, fiecare cu gîndul la ce-nseamnă „acasă” – cîtă mîhnire, cîtă voie bună, cîți bătrîni și cîți copii. În călătoria lor sprîncenată de-a lungul continentului, din Lisabona pînă la Vama Borș, oamenii își lipesc, însă, degetele de geam. Multe dintre orașele străbătute pe opt roți le-au fost și casă și ogor, dar nici unul nu le-ar strînge în pumni să le sfărîme dac-ar putea. Pentru ei, acolo nu mai e străinătate, ci locul de unde-au plecat spre România.

„Zi-mi, tu, zi-mi!”, bodo­gă­neș­te Sergiu, un țigan din Bo­to­șani ca­re și-a lăsat copilul un­de­va în Spa­nia, într-un spi­tal în care „nu ți-ar spune nici că mori, nici c-o ții tot așa. A­guan­ta, a­guanta (n.r.: rezis­tă) da’ pî­nă cînd?” De mai bine de ju­mătate de oră numai asta spu­ne-n telefon, dar femeia lui nu se clin­tește la capătul celălalt de­­loc. A­utocarul sforăie cu tot cu ca­u­ciu­curi și abia am ajuns în Bur­gos, iar noaptea spaniolă în­ce­pe să se spargă de munți.

Visul francez

În Lisabona șoferii români nici nu s-ar osteni să se o­prească, dacă n-ar mai fi cîte-un student Eras­mus cu bagajul prea greu pentru cala oricărui avion. Cei mai mulți români pe care-i culeg pe drumul spre ca­să nu stau în capitale, ci aș­teap­tă-n benzinăriile de la mar­gi­nea orașelor mici, unde găsesc și mun­că și trai, uneori în aceeași clă­dire. Microbuzul albastru, șu­brezit de-atîtea excursii pe au­to­străzile Portugaliei, are gea­mu­rile învelite într-o pînză ce­țoasă, vopsite cu mă­năstiri mol­dovenești și-o spă­lăcită va­ri­an­tă a Palatului Parl­a­mentului. Pă­­cat doar că, aici, pe cele 12 lo­curi cu tot cu patul pen­tru șo­fer din spate, nimeni nu-i tu­rist.

Cînd trece Geo, șoferul de rezervă, la volan, în schimb, scaunele-s parcă mai ge­latinoase, curbele se trec cu-n nod în gît și cu  ge­nunchii înfipți în spinare. Geo e mai aprins la față, mai aprig la vorbă și face drumul ăsta de 11 ani, deci știe pe de rost tot ce-i mai bun de pe parcurs. Mîn­­carea din pachete, patul din spate, femeile în general și Pe­truța.

Poate doar Marian. A urcat în Montijo, sîmbătă după-a­mia­­ză, cu părul țeapăn de gel, tînăr și mai mult portughez de­cît român. Pă­rin­ții i-au în­gră­mădit mîncare pen­tru trei zile într-o geantă, apoi un bagaj și-un pachet pentru rude, nea­muri și prieteni în remorcă și-abia du­pă l-au urcat pe el în ma­șină, cu timbru de Franța. „Hai, anda! (n.r.: du-te) Și-om mai grăi la telefon”, i-au zis stîlcit, în­de­sîndu-i alte două mere în sa­coșă. Marian a plecat din Ro­mâ­nia fără să știe dacă vrea, acum zece ani, pentru că așa s-au gîndit ai lui c-o fi bine. Vorbește portugheză din toată inima și, din cînd în cînd, o mes­tecă odată cu româna, fără necaz. Acuma merge spre Toulouse, la pri­etena lui, Viorela, să facă ce-o face pentru bani mai mulți. „Am fost bucătar, constructor, grădinar, am făcut curat, murdar, de toate. Uite, aicea, cum vezi orașul ista, dacă vorbești română te înțeleg toți, așa mulți sîntem.” Dar nu mai e de ajuns. Salariul francez pare mai gras de-aici, chiar dacă habar n-are cum s-ajungă din Toulouse în Saint-É­ti­enne, unde-l așteaptă iu­bi­ta. No­ro­cul lui că șoferii îl cu­nosc și mai știu și „boschetari din belșug a­colo; le dai un măr, te pupă și-n …tren”.

Șefului de tură, Daniel, îi a­flu numele la o scurtă și zgîl­țîită de­dicație de manea. Îl chea­mă Bu­zău, da-i din Oradea și conduce tiptil. Cînd trece Geo la volan, în schimb, scaunele-s parcă mai ge­latinoase, curbele se trec cu-n nod în gît și cu ge­nunchii înfipți în spinare. Geo e mai aprins la față, mai aprig la vorbă și face drumul ăsta de 11 ani, deci știe pe de rost tot ce-i mai bun de pe parcurs. Mîn­­carea din pachete, patul din spate, femeile în general și Pe­truța. „Fata asta-i altceva, vă zic. Uite, le vedeți pe astea de stau pe scăunel pe mar­ginea drumului? Bune, cum dra­cu’ nu? Da’ Petruța îi fată de casă în România și aici e așa de proas­tă, că tre’ să fii prost să n-o iu­bești!”, zice trăgînd pe dreapta, lîngă o gră­madă de bagaje și-o mînă de oa­meni.

Românii din Fe­rreira de Alentejo au multe de dus acasă, dar se lasă unul pe altul aici, într-o intersecție care se golește de genți în timp ce șo­­ferii le pun munca pe un cîntar care pornește de la cinci kilo­gra­me.

„Hai la cîntărit, Dănuț, ni aicea cîți îs!” Românii din Fe­rreira de Alentejo au multe de dus acasă, dar se lasă unul pe altul aici, într-o intersecție care se golește de genți în timp ce șo­­ferii le pun munca pe un cîntar care pornește de la cinci kilo­gra­me. Alea cinci se scad, însă res­tul se taxează cu un euro fie­ca­re, dar remorca pîrîie cînd în­ghi­te cîte-o sacoșă de rafie. În creș­tetul nopții, cu gurile abu­rinde, bărbații pleacă spre casă, femeile rămîn aici cu copii mici, născuți peste hotare, care-abia gînguresc de frig. Pe lîngă ei, cîțiva băieți se aruncă pe scau­ne c-o osteneală ce nu se leagă cu vîrsta. Sînt așa tineri și vor­besc așa stricat încît nu-ți dai seama dac-au plecat după ce-au ra­tat bacalaureatul sau dacă nici n-au ajuns la el. Unul du­ce-acasă un fri­gider mic, altul o pungă cu mîn­ca­re și norocul. „Să zici că-ți faci milă și nu-i verifici la cîntar. Bun, bun, da’ ro­mânu-i parșiv”, po­vestește Geo în timp ce taie bilete. A­fa­ră, cu-n picior pe bordură și u­nul în microbuz, despărțirile-s ori du­ioa­se, ori tăiate cu-n „hai­da, că acuși mă trezesc să mă duc la muncă și nici nu m-am culcat”.

Geo cotrobăie atent. Știe că-n sacoșele mici pot să se-ngră­mă­dească porci și-n frigiderele mari – un coteț întreg. „Mi-a a­dus unul odată un televizor. Cît putea să fie un televizor de greu? Hai să-l cîn­tărim! 100 și ce­va de kile. Da’ ce televizor e ăsta, ficior? îl întreb. Era o car­ca­să plină cu țevi, șuru­buri, că­rămizi. Omu-și făcea casă de la distanță.”

Mai are un loc în microbuz și 20 de oameni de luat pînă-n Valladolid, în Spania. Poate mai re­nunță vreo doi. Românu-i par­șiv.

Lecția plecării de-acasă

Marian e fericit tot timpul. Cînd îl ochește, la o oprire, pe Re­lu din sat de la el, din Ro­mâ­nia, se-nviorează și mai straș­nic. Părul i s-a mai pleoștit, dar are să-l țină pînă-n Franța fără probleme. Ver­dele ochilor, în schimb, i s-a a­co­perit cu vini­șoa­re roșii de obo­seală. Se-ntoar­ce la mașină după ce-l bate pe Relu pe spate și scui­pă lîngă o pompă de motorină. „Ăl mai pră­pădit din sat. Să nu se li­pească ghinionul de mine, ptui!” În ultimii zece ani, s-a mai în­tors acasă rar. Atît cît s-o cu­noască pe Viorela și vreo cîțiva din cei cu care mergem spre Ro­mânia. Pe Robert, de exemplu, îl știe de a­cum patru ani, cînd au schimbat două vorbe despre lunga pauză portugheză de amiază. Anul ăsta îi cere și Fa­cebook-ul, că „uite-așa” a pier­dut atîția prieteni, fiindcă n-a venit cu un carnet la el. O să mi-l ceară și mie, doar dacă o să-nțeleg cînd m-o-njura în por­tugheză.

Cîțiva băieți se aruncă pe scau­ne cu osteneală. Sînt așa tineri și vor­besc așa stricat încît nu-ți dai seama dac-au plecat după ce-au ratat bacalaureatul sau dacă nici n-au ajuns la el. Unul du­ce-acasă un frigider mic, altul o pungă cu mîn­care și norocul.

Tanti Georgeta, care a fost în Franța să-și vadă copiii, e mîndră de ei pentru că au plecat.

Robert rîde, fiindcă el n-a în­vățat mare lucru din limba asta străină. Nea Geo l-a luat de la o măslinărie în noaptea asta, dar înainte de-a ajunge în Portu­ga­lia, a trecut prin Cipru și Italia. „Mă în­torc să-mi iau carnetu’ de șofer î­na­poi, că mi l-au luat anu’ trecut cu tot cu viață”, își amintește el. E­ra șofer în Craiova, cîștiga bine și nu s-ar fi gîndit să mai plece, dar l-au costat cîteva beri cît un loc de mun­că și-o familie rămasă să-l aștepte. „Unde-am cules eu măs­line era șe­fă o jurată dintr-asta de la TV, un fel de «Portughezii au talent»”, chichotește bărbatul, fre­cîndu-și palma aspra de chelie și tușind. „Am învățat, tu știi? Am învățat să n-arunc gunoaie pe jos și tot am prins ceva de la ei. De-acasă am învățat să tot plec.”

Apă și bătaie

În Cáceres, microbuzul îm­bîc­sit pe dinăuntru de răsuflări som­noroase s-a oprit lîngă un Mc­Donald’s, singurul loc treaz din­tr-o Spanie bucșită cu ro­mâni. Mar­ga­reta și Maria, do­uă bătrîne în­fo­folite în blănuri negre, țocăie cu pof­tă obrajii patronilor spa­ni­oli, care le îm­ping în brațe o tavă cu ham­bur­­geri, cartofi prăjiți și su­curi mari. Le ard obrajii de frig și de-o emoție care le schilodește cuvintele în orice limbă. Pa­tro­nii pleacă, plînși și cu urări de în­toar­cere la muncă, de parcă fe­meile n-ar fi avut nimic la care să se-n­toar­că în România. „Hai, Mar­garetă, să ne sentăm (n.r.: așezăm), că mi-au înghețat șosetele, tu!”, îi spune cea mai tînără dintre ele. Își adună fustele, își găsesc locuri, iar în timpul ăsta toți ceilalți dorm nu­mai cu ju­mă­ta­te de ochi și u­rechi. Scîrțîitul sca­u­nelor se o­prește, fe­meile se as­tîmpără, cînd de­­odată Maria începe să scrăș­nească din dinți cu o lacrimă de rămas bun încă șiroind pe obraz. „Ia, dom’le, pa­naramili iestea de-aicea”, se răstește ridicînd tava cu sucuri și înaintînd-o spre ușă. „Doaam­ni, ci tîmpiți, să mor dacă nu, m-o um­plut di respect. Băi tăn­tălăii dra­cu’, numa copiii ăia-s de voi, casa și copiii. Astea nu-mi pare rău că le-am șters și spă­lat, da pi voi… ”, și se uită spre geam cum pleacă mașina pa­tronilor, în timp ce Da­niel, șo­ferul, ia tava cu mîncare și-o la­să pe bordură, cum a urlat Ma­ria.

În Valladolid ni se sparg o­chii cu tot cu somn. Gea­man­ta­nele se mută într-o remorcă mai mare și peste ele se pun al­te plase de rafie trecute printr-un rînd de scotch pe toate părțile, biciclete rupte în­ve­lite-n 20 de saci de gunoi, pulo­vere legate la mîneci și umplute cu rufe, ca niște saci. La 7 dimineața, autocarul cu etaj e rece ca noaptea și plin de gunoaiele românilor ve­niți la muncă în Spania. Ma­ri­an gă­seș­te o pernă mozolită de talpa unui papuc și-o împinge ca pe-un cîine care mușcă. Ro­bert vine cu berea de la micul de­jun pe primul scaun de la e­taj, unde ne-așezăm ca la ci­ne­matograf. Sub picioare ne foș­nesc pungi, pe scaun ne-nțeapă coji de semințe, iar șoferii ne-a­duc pungi goale. „Ce-ați făcut aici, mă? Luați de curățați!”, zi­ce Geo, deși nici nu s-a-ncăl­zit motorul de cînd am urcat.

Un prunc de vreo doi ani scîncește întruna „a­gua, agua” și maică-sa îl leagănă mai tare, îl plesnește și-i traduce „Da, mamă, apă, a­pă”, de parcă cea mai mare pro­blemă a lui e că a-ncurcat vo­ca­bu­larele.

Țigăncile-și cutremură co­pi­ii pe brațe, care nu mai tac de cînd i-au scos de la căldura al­tui mi­crobuz, venit dinspre Huel­va, din sudul Spaniei. Un prunc de vreo doi ani scîncește un ceas întreg „a­gua, a­gua” și maică-sa îl leagănă mai tare, îl plesnește și-i traduce „Da, mamă, apă, a­pă”, de parcă cea mai mare pro­blemă a lui e că a-ncurcat vo­ca­bu­larele. Șoferii anun­ță-n mi­cro­fon că soții și soțiile tre­buie să stea împreună, așa că să facem locuri, să nu ne culcăm pe cîte două scaune. Nimeni nu-și mai ia la revedere. Din parcarea as­ta toată lumea pleacă. Într-o mar­gine de autocar, rezemat c-o ureche pe geam și telefonul li­pit de palmă, Sergiu formează un număr lung și sună. „Ce faci, tu? Zi-mi ce-ai vrut să-mi zici.”

Drumul ciocolatei italiene

Domnu’ Mircea a urcat și el din Portugalia, însă a dormit și-a fu­mat tot drumul. Are vreo 45 de ani și nu-și vede pi­cioa­re­le de burtă și de geaca largă de pie­le. La autocar l-a adus un a­mic, în fugă, fiindcă-i năștea ne­va­s­ta într-un spital din alt ca­păt de țară. El a plecat de-acasă cînd i-a născut femeia, pen­tru că n-ar fi știut ce să-i dea de mîn­care copilului. De ei a fugit, la ei se întoarce. În San Se­bas­tian, trecînd pe lîngă o clădire e­normă de sticlă se ridică în pi­cioare, lovindu-se cu capul de ta­van. „Podul ăla”, arată el spre rî­ul Urumea, tăiat de un mă­nun­chi de fiare, „acolo am muncit eu prima dată. Și-acolo, la mor­manul ăla de sticlă. Fain rău de tot a ieșit”. A­utocarul grăbește pasul și-l lasă cu degetul întins, în timp ce Robert și Marian se pre­fac a-l asculta, ca să nu se sim­tă prost. Ceilalți îl privesc chio­rîș, așteptîndu-și timpul să-ntindă și ei mîna spre cer.

Maria și Margareta îl cer­ce­tea­ză cu frunțile încrețite, cu scîr­bă. Cînd coboară să-și fu­me­­ze ul­timele bucăți sănătoase de plămîn, se descarcă de muțenia în care se îneacă în mașină. „Niș­te încrezuți, tu, Greto…Îi vezi cum se fălesc? Parcă n-ar ști, măi, că străinu-și bate joc de tine dacă nu caști ochii. Auzi, îi ștergi la fund și ei îți dau suc. Eu să văd că le-am crescut co­piii frumos, altceva nu vreau!”, spune Maria c-un fel de răutate afumată în glas și-apoi tac a­mî­n­două uitîndu-se-n pămînt.

Vreme de trei zile, benzinăriile sînt loc de joacă și despărțiri.

Franța nu le place româ­ni­lor. Se uită plictisit și oasele le pocnesc sticlos. Manelele din auto­car încep să se-nvechească și-au ajuns, se-aude, de-o seamă cu bunicile ți­găncilor nemul­țu­mi­te de pe lo­curile din spate. Ma­ri­an o sună pe Viorela și-o tre­zește. „Fă-te că n-ai vorbit cu mi­ne, gata. Ajung acuși. Să vezi ce frumos e aici, în Tou­louse”, îi spune încet, să n-o tul­bure de tot. Scoate din sacoșă o pîine și-o lasă lîngă un geam. „Eu am, nu-mi mai trebuie. Uite și mere­le de la mama! Lasă, că știi de ce nu mor francezii de foame? Iote, na cîte, rațe!” și-și în­dreap­tă mîna spre apa subțire care taie orașul. Sare de pe loc și-l aude pe Geo strigîndu-l la re­morca cu bagaje. „Gata, am mai pierdut unul”, spune șoferul, cu-n glas de tată mîndru.

Italia e o iarnă cețoasă. Nu­mai Cerasela o iubește, fiindcă la fi­e­care benzinărie mai as­cun­de sub fustă vreo 4-5 cutii de ciocolată și-un sendviș în vid. E tînără și poartă pe sub trei blu­ze o pernă pe care și-o mai scoa­te la baie, cînd oprește auto­ca­rul la benzinării. Sarcina asta de drum i-a acoperit pînă acum trei sacoșe de bunătăți din ma­ga­zi­ne, pentru că-i lărgește fusta și în­cap mai bine pungile bur­du­și­te. E abia luni dimineață, pînă în Austria o să umple de tot fa­ța de pernă în care naște, după fi­ecare oprire, copii cu cremă de vanilie și cu șuncă.

Somn pe-o pernă de păcate

Pe tanti Georgeta au îngră­mă­dit-o la etaj șoferii chiar da­că a urcat în cîrje. Ce-i drept, i le-a dat fata, care stă în Mar­se­i­lle de 18 ani, să i le ducă băr­ba­tu­lui, în Oradea. Ea a urcat, cu­mi­n­te, undeva în Italia și-acum se-nvîrte în loc de dureri și vor­bește în șoaptă. „A­cuma încă e boierie. Acum cîțîva ani, prin 2005, nu plecai și nu veneai fă­ră să dai bani la șofer și el, mai de­parte, la vameși”, spune încet, căutînd cu privirea de parcă i-ar fi teamă să nu-i ceară cineva vreun ban. E mîndră de copiii ei, chiar dacă străbate țări de-a latul, os pe os, ca să-i vadă.

În Austria, aproape de Graz, tanti Georgeta se face mică în scaunul ei. Cerasela a uitat măsura și-a ascuns 22 de ciocolate sub poale. Vînzătoarea, o româncă spe­­riată și nervoasă pînă la tre­mur, o caută prin autocar, urlînd „Te-am văzut, animală, te-am vă­zut!”. 107 euro în ciocolată au fă­cut-o pe țiganca îmbujorată să șchioapete pînă la ieșire, așa că a lăsat povara și-a fugit. Tanti Georgeta se uită pe geam și mur­mură, ca să n-o audă careva. „Mă gîndesc eu, așa…copiii mei n-au furat nici măcar de la mine ceva. Au plecat că n-am avut ce să le dau. Îs bucuroasă că măcar ei au scăpat, că ei văd atîta frumusețe cînd se scoală din somn, nu ca noi.” Afară, Cerasela plătește a­menda și o înjură pe vînzătoare de parcă n-ar înțelege română. Ori­cum fața de pernă e aproape plină.

Doi băieți zdrăngăne c-o lingură într-un pahar de plastic un soi de cafea cu cocoloașe, iar boxele, pe care nu le poți opri, șuieră o populară de toată jalea. „Chiar de or mai fi nevoi/ Tot mai bine-n sat la noi”, se-aude, lîngă un țambal.

Ungaria nu mai face pe nimeni mîndru. Doar pe Robert, căruia i se îngroașă vocea cînd vede o mașină Ford și povestește iar că el a fost șofer în Craiova. Drumurile se strică, autocarul se zguduie cu ultima suflare, șoferii conduc din ce în ce mai prost și e aproape marți. Doi băieți zdrăngăne o lingură într-un pahar de plastic – un soi de cafea cu cocoloașe, iar boxele, pe care nu le poți opri, șuieră o populară de toată jalea. „Chiar de or mai fi nevoi/ Tot mai bine-n sat la noi”, se-aude, lîngă un țambal care face-n ciudă som­nului.

Românii, întorși pe toate păr­țile de amorțeala așteptării, abia mai scot un sunet. Se mai adună cu gurile căscate cînd autocarul trece pe lîngă un accident, pe auto­stradă, dar apropierea de moarte strînge gîtlejurile și adună gălăgia în priviri înspăimîntate. Nu-i nimic de arătat cu degetul acolo.

Autocarul care aduce 95 de oameni dintr-un colț de Europă într-un loc de care au fugit e o Românie mică, sălbăticită de dru­muri lungi și de străini pe care îi și sărută, îi și scuipă. De locuri pe care le-au călcat ca pe-un covor bisericesc sau de care și-au șters, ciudoși, bocancii. Cînd oprește în Oradea, țara asta colorată coboară de pe roți și nimeni nu se mai cu­noaște cu nimeni. Își smulg genți și se tem unii de ceilalți. Femeile, „sla­be de înger” cum le spune Geo, joacă alba-neagra cu oameni care-și petrec noaptea așteptînd să a­jungă autocarele cu români fră­geziți de oboseală. Și pierd. Sergiu, țiganul cu telefonul lipit de palmă, schimbă bateria și sună iar. „Zi-mi, tu femeie, tu, ce voiai să zici?” A­poi se oprește, tace și-i tremură scurt buzele a plîns. „Da, tu, cum să nu mă-ntorc la tine, acolo? Ce să fac, femeia lu’ Dumnezău, în Ro­mânia?”