Toamna, bobocii portughezi își numără osîndele

În Portugalia, o inițiere face cît 1.000 de baluri.

E zăpăcitor să ieși din gogoașa de vierme în care te-mbracă liceul și să te-arunci în studenție purtînd coconul de mătase ca pe-o pelerină de ploaie. Poate de asta, în limba română, începutul facultății înseamnă festivaluri, îmbrățișări și călăuze pe holuri și în amfiteatre.Ca să ne fie trecerea ușoară. Palmele „seniorilor” din universitățile portugheze, însă, nu bat la concerte decît după ce-au plesnit cîteva fețe schimonosite de boboci. Și chipurile bobocilor n-au voie să zîmbească nici măcar în batjocură pînă cînd stăpînii nu-i curăță de cine-știe-ce păcate strînse în liceu. La Universidade da Beira Interior, în Covilhã, inițierea prin snopeală s-a născut acum 34 de ani, odată cu primul curs. În Coimbra devenise deja tradiție acum aproape două secole, împrăștiind năpasta peste toți bobocii din Portugalia. Astăzi, nașterea unui nou student portughez e, mai mult ca oricînd, un spectacol crud, dar colorat, chiar dacă pentru el nici trecerea și nici țărîna de sub tălpi nu e ușoară.

João se chircește la picioarele „patroanei” ca un prunc. Are obrajii mînjiți cu trei culori de cariocă, dar negrul permanent care se-ntinde cu greu de pe frunte e cel mai concentrat. Îmi spune că n-am să înțeleg ce se întîmplă. „Nu te uita în sus, caloiro!”, îl scuipă cu-n urlet fetișcana c-o ju­mă­tate de trup mai mică decît el, apăsînd pe ultimul cuvînt ca pe-o rană sărată. „Bobocule!”, mai apasă o dată. Nici numele de sfînt și nici chipul cuminte nu-l ajută pe João, deși ascultă de stă­pî­nă ca de-un demon nervos. El e murdar, pare mucegăit de umezeală și își poartă din nou tricoul cu „Ingi­ne­rie chimică” scris pe spate și cu petele pămîntului de ieri în locul spațiilor dintre litere. Ea e îmbrăcată în uni­for­mă neagră, cu cravată și capă lungă și groasă pe umeri. O măsori și fără să-ți ridici cu totul privirea din pămînt, dar în fața bobocului e-o preoteasă și mai are alți cinci vrăjitori în preajmă, pri­vindu-l, arzîndu-l cu ochii. João n-a greșit mult, a ascultat mereu, dar azi a întîrziat la „praxe académica”. Noap­tea lui o să fie mai lungă.

În Jardim Municipal, parcul în­tîl­­nirilor studențești din Covilhã, inițierea bobocilor a început la mijlocul lunii septembrie.

În Jardim Municipal, parcul în­tîl­­nirilor studențești din Covilhã, inițierea bobocilor a început la mijlocul lunii septembrie. Seniorii poartă întruna pelerinele din uni­for­mă, cu blazoanele orașelor veci­ne cusute de alte generații în bum­bacul gros și negru. Novicii tac. Și-au primit fiecare titlul de „caloiro” (n.r.: boboc) cu un entuziasm domolit de resemnare. Ca să exiști în societatea studențească portu­ghe­ză, trebuie să treci mai întîi de o lună de pedepse, parodii și uitături scîrbite – praxe. Nu poți lipsi, nu poți întîrzia, nu poți respinge or­dinele celor mai mari. „Poți, de fapt, dar mai bine stai o lună îngenuncheat decît patru ani”, îmi spune Teresa.

Pe străzile abrupte ale orașului, în fiecare noapte, bobocii sărută pă­mîntul, însă mătăniilor lor nu-s treabă dumnezeiască. Vopsiți pe față cu măști de pix și frig, se adu­nă lîngă seniori sau mai curînd lîn­gă tălpile lor și se mîntuiesc. „Fa­cultatea asta e singura pentru tine, dar acum tu nu însemni nimic, ni­mic! pentru ea. Ai înțeles, caloi­ro?!”, răsună în urechile fiecărui arhitect în fașă. Pentru cei de la Psihologie lecția e alta. „Nu mai ai pe nimeni decît pe noi, pe pro­fe­sori și pe nenorociții de lîngă tine”, îi strigă o capă neagră bobocului ca­re tremură în flotări. Alți doi, lîn­gă el, numără jumătăți de geno­flexiuni cu mere în gură și uită să țină mîinile întinse în față. Jap! O palmă șfichiuiește aerul și-apoi umerii celor care cedează. Seniorul le apropie capetele și-apoi se stre­coa­ră între urechile lor, șoptind, silabisit, pînă la urlet. „Ca-loi-ros!” Băiatul se înroșește și țipă, sperînd, parcă, să-i împingă la pămînt cu glasul. Toți ceilalți 12 inși întinși pe iarbă pot să rîdă, dar scurt. Spec­ta­colul nu trebuie să se oprească niciodată.

Defecți din fabrică

Nu-l mai ține nici spatele, nici ru­șinea. Nu-i e rușine de lume, deși mer­ge în fiecare zi prin oraș ținîndu-se de mînă cu alți doi băieți și ei cu cîte-o fată și tot așa, într-un șirag de „le­neși”, „curve” și „retardați”, după cum îi scrie fie­căruia pe frunte, pe pan­cartele de carton atîrnate la gît sau pe conș­tiință. João a scăpat doar cu „jenant ca amintirea unui morcov în fund”. Nu mai sînt „caloiros”, au nu­me, sînt „moartea 2.0”, „taxime­tru ne­pornit”, „antisocială bicisnică”. João are broboane de transpirație care-au pornit cumva pe frunte și-au ajuns la ceafă, dar dealurile Covilhiei nu se ur­că pe răcoare, ci ziua, cînd arde soarele. Mai e o săptămînă pînă la botez și ei încă nu s-au pregătit pentru Latada. La noapte se-ntorc în fabrica de lînă.

„Ăsta e examenul care te face student. Toate celelalte sînt hîrtii. Inițierea asta, pe care doar noi o vedem nor­mală, asta te face să-ți iubești facul­tatea.”

Covilhã e cusută cu fabrici de textile. Nici una dintre ele, însă, nu mai funcționează. Cîteva corpuri ale universității sînt clădite peste vechile fabrici de lînă, dar uneori halele abandonate, prăfuite, distruse ale acestora sînt mai pline de viață decît sălile de clasă. Uneori, adică înainte de botezul bobocilor, „baptismo”. Alergătura prin oraș cu mîinile legate de cap, scurta pedeapsă cu foamea și umilirea în public se întîmplă tot mai mult ziua, chiar în fața universității, ca să se audă la cursuri murmurul bo­sumflat al bobocului cînd spune „sou um puta preguiçosa” (n.r.: „sînt o prostituată leneșă”) pentru că așa i-a ordonat seniorul. Pe informaticieni îi bate de trei zile o ploaie continuă peste tricourile subțiri și galbene, peste mustățile desenate cu marker. Noaptea, însă, au voie să se îmbrace mai gros și să se adune într-unul din depozitele prăfuite ale fostelor fabrici și să construiască Latada. „Nu știu dacă poate cineva să explice ce e. Latada e un loc, e un obiect și un eve­ni­ment. Pînă la ea nu se întîmplă practic nimic”, iar Tiago zîmbește. N-a mai plesnit un caloiro de cîțiva ani buni, dar știe să ignore subtil din vorbe pedepsele lor. A fost și el boboc și, din ce își amintește, „ăsta e examenul care te face student. Toate celelalte sînt hîrtii. Inițierea asta, pe care doar noi o vedem nor­mală, asta te face să-ți iubești facul­tatea.” Pentru toți ceilalți, Latada e o paradă. Tot așa se numește și ca­rul alegoric pe care și-l construiesc bobocii ca să poată intra în hora ce se joacă în jurul universității o zi întreagă.
Studenții de la Marketing au prins cel mai mare depozit. În ae­rul crunt de rece, prăfos și îndoit cu fum de țigară, bobocii își compun cîntecul de luptă. Carul e ascuns sub cîrpe, de frica intrușilor. Mă pri­vesc c-o doză de „dacă-ți ară­tăm, trebuie să te ucidem”, așa că tac și-ascult ca orice boboc. Cînte­cul e mai degrabă un mănunchi de strigăte ritmice, naive, dar răz­vră­ti­te. Dacă ignori versurile de genul „Cursul nostru-i cel mai tare”, crezi că asculți o hoardă de viței an­trenați să împungă. De fapt, ei vor doar să intre în horă. Dar în horă se joacă, se bea și se urlă numai după spălarea păcatelor în mîl.

Binecuvîntare cu forța

Cu capul plin de mătasea-broaș­tei, cu gura închisă ca să nu-i intre zaț de cafea printre buze, João încearcă să-și stoarcă tricoul de lapte acru. Colegii lui stau în ge­nunchi, încă n-au fost botezați. De fiecare tricou curat se izbește de­grabă cîte-o sticlă întreagă de ze­muri amestecate. „Águeda și-a adus «apa sfințită» de acasă, uite! Supă de mazăre, lapte, cafea, iaurt, car­tofi fierți strînse de un an!” Teresa e mîndră de boboaca ei, boboaca se întreabă cum o să-și scoată toate astea din păr mai tîrziu. João se apropie de marginea lacului artifi­cial din mijlocul parcului și se lasă împins. Mîncarea stricată și zațul de pe buze se-mprăștie ca o cer­neală în apa murdară, veche. Bo­te­zul l-a spălat de toată curățenia ră­masă. „Du-te să te schimbi, caloiro! La zece ne-ntîlnim să terminăm ca­rul.”

Un mormînt de la Sociologie, o roată a norocului de la Medicină, o ghilotină de la Psihologie și un eli­copter de la Aeronautică. Mașinile uriașe abia se urnesc prin ploaie, cu materialele atîrnînd grele peste schelete de lemn șubred. Bobocii se scuipă din priviri dacă nu sînt de la aceeași facultate. Chiar dacă au venit de mînă la înscrieri, acum se încruntă unul la celălalt peste pan­cartele uriașe cu numele specia­li­ză­rii. Arhitectura s-a blocat la mij­loc de drum fiindcă mascota lor, personajul de pe cărțile Monopoly – înalt de vreo trei etaje – nu mai încape pe strada îngustă. Parada se oprește. Farmaciștii își saltă șiragul din doze de suc și-l scutură în ploa­ie pînă-i spală toată vopseaua violetă. Un rîu de apă albastră cur­ge dinspre cei de la Inginerie chi­mi­că, iar Psihologia aruncă pi­că­turi roșii din ghilotina de lemn și scîrț văruit. Bobocii costumați în croieli colorate, uzi pînă la suflet ridică brațele și-și urlă cîntecul scris în depozite, noaptea.

Sticlele de vin roșu ascunse în carele alegorice s-au golit în neajunsul gu­ri­lor lor uscate de-o lună, iar orașul trebuie să tacă acum în fața lor.

„Sparge-i picioarele, João!”, îl strigă un alt boboc. João trebuie să distrugă carul chimiștilor, pentru că inițierea s-a încheiat. Latada și ea. E beat, flămînd, prostit de ploa­ie și de vînt și-n jurul lui chiuie o horă de boboace rîzînd. E obosit și plin de cerneală pe față, dar, în sfîrșit, João e student.