Din nordul României, direct într-o telenovelă americană

Într-o zi, împreună cu alte patru colege, am început să docu­mentez un subiect. Încercam să dăm de tot felul de povești despre Work and Travel și despre visurile americane mai mult sau mai puțin trăite peste ocean. După ce am vorbit cu vreo șase oameni, unul trimis acasă de-un uragan și ceilalți consi­derați mai mult sau mai puțin norocoși, ne-am gîndit pe bune c-am putea încerca și noi. Ne-am încurajat că totul acolo, de fapt, este o chestie de noroc și cum o vară-ntreagă de stat în Iaşi fără bani nu-i o idee care ne-ar fi surîs, peste două săptămîni, Andreea, prietena mea și cu mine, mergeam la prima agen­ție de care am dat și am început s-adunăm acte.

Am decis doar din priviri s-ale­gem Coasta de Est și, după cum am mai văzut noi prin filme, punem de­getul undeva pe hartă. Fata care se ocu­pă de noi de la agenție ne spu­ne că Ocean City ar fi un oraș fain din Maryland, c-acolo merg cei mai mul­ți studenți și că pentru o primă ex­pe­riență e-alegerea potrivită. Ocean City să fie. Trimitem CV-uri, niște clipuri în care vorbim despre toate calitățile pe care le-avem și, într-un final, primim și răspunsuri. Avem amîndouă job-uri la Princess Ro­yale, un hotel de patru stele, care-n clipul de prezentare arată ca visul ori­că­rui om înnebunit după soare și vacan­țe petrecute pe plajă.

O să fim menajere, o să avem ca­zare cu 65 de dolari pe săptămînă, în preajma hotelului, şi-o să fim plă­ti­te cu opt dolari pe oră, adică sa­la­riul minim pe care angajatorii din SUA sînt obligaţi să-l plătească unui stu­dent venit în State cu viză J1. Viza J1 sau Exchange Visa este destinată studenţilor care călătoresc prin pro­gramele de schimb cultural şi poa­te fi obţinută doar prin intermediul organizaţiilor acreditate de către De­partamentul de Stat American. Aces­te organizaţii sînt cunoscute printre studenţi cu numele de Sponsori şi, în principal, sînt cei care trebuie să ştie totul despre activitatea ta cît timp eşti în State. Ei sînt cei care-ţi trimit mailuri peste mailuri şi tu, în gene­ral, eşti cel care n-apuci niciodată să le citeşti. Singura obligaţie pe care-o ai faţă de ei cît eşti în America este să completezi, la intervale regulate, un Monthly Check-in, adică un for­mu­lar pe care ţi-l trimit în fiecare lu­nă, în care tu trebuie să le spui unde lucrezi, unde dormi, cam cît de să­nă­tos eşti şi-n care trebuie să le po­ves­teşti la ce activităţi culturale ai mai participat trăindu-ţi visul american. N-ai nevoie decît de Internet şi de-o imaginaţie bogată.

Alex e ro­mân şi-n noaptea asta şi-a-nlocuit un prie­ten la muncă. E nervos că nişte stu­denţi turci nu l-au găsit la aeroport şi-a trebuit să-i lase acolo. Con­du­ce somnoros, fără să facă vreo curbă şi ne povesteşte despre oraşul ăsta în care-ar fi cam imposibil să nu te des­curci.

Introducere în corporatism

După multe ore-n care schim­băm vreo două autobuze, un avion şi c­­î­teva maşini, ajungem în Ocean Ci­ty. Alex, şoferul care ne-a adus din New York, se tot uită-n spatele maşinii şi ne spune să căutăm adresele cum tre­buie, să nu le-ncurce. Alex e ro­mân şi-n noaptea asta şi-a-nlocuit un prie­ten la muncă. E nervos că nişte stu­denţi turci nu l-au găsit la aeroport şi-a trebuit să-i lase acolo. Con­du­ce somnoros, fără să facă vreo curbă şi ne povesteşte despre oraşul ăsta în care-ar fi cam imposibil să nu te des­curci. E-un fel de linie dreaptă în­con­jurată de Ocean, în care străzile-s nu­merotate crescător de la 1 la 145. Noi suntem ultimele rămase-n maşină. Asta pentru că hotelul nostru e-n nord, pe strada 92 şi toţi ceilalţi au coborît pînă pe la numărul 40.

Ocean City e-un oraş parcă tă­iat în două: partea sudică şi cea nor­di­că. Deşi în timpul anului are doar 7.000 de locuitori, vara, în plin se­zon, populaţia creşte la peste 300.000, şi toţi oamenii se-ngrămădesc în sud, inclusiv studenţii veniţi la muncă. Asta se-ntîmplă pentru că acolo sînt cele mai multe parcuri de dis­tra­cţii, cele mai original amenajate zone de pe plajă, cele mai multe baruri şi cele mai faine case pe care le poţi în­chiria, la un preţ rezonabil.

Ne luăm valizele, vedem să­ge­ţi­le care duc spre recepţie şi ne tîrîm ba­gajele prin ploaie, către hotel. N-a în­ceput nici pe departe aşa cum ne-am fi aşteptat. E şase dimineaţa şi nu-i nimeni la biroul amplasat la par­ter, aşa c-aşteptăm. Un bătrînel apare de după o uşă şi-apoi, imediat, şi-o fe­meie cam de vreo 50 de ani. Amîn­doi poartă cămăşi albastre şi nu-s de­loc surprinşi să ne vadă. Ne cer actele şi ne-ntreabă cum ne numim. O gă­sesc pe Andreea, dar eu par total ră­tă­ci­tă prin paginile carneţelului lor. Îmi găsesc numele din partea cealaltă a biroului şi-i arăt. Amîndoi zîm­besc şi-n secunda următoare ne flutură-n faţa ochilor nişte chei şi ne-arată clă­direa de vizavi.

Ne-am mutat din camerele-n care stăteam iniţial separat. Cînd i-am spus femeii care se ocupa de per­sonalul din hotel, n-a părut să aibă ni­cio problemă. Ne-a spus că se-aş­tep­ta şi ne-a trimis pe-amîndouă într-o altă cameră. Camera noastră arată ca una de cămin. E de patru per­soane, are paturi suprapuse aco­perite cu pături pe care-s desenate nişte scoici roz şi-o baie pe care-o îm­părţim cu nişte fete din Ucraina.

Ne-am mutat din camerele-n care stăteam iniţial separat. Cînd i-am spus femeii care se ocupa de per­sonalul din hotel, n-a părut să aibă ni­cio problemă. Ne-a spus că se-aş­tep­ta şi ne-a trimis pe-amîndouă într-o altă cameră. Camera noastră arată ca una de cămin. E de patru per­soane, are paturi suprapuse aco­perite cu pături pe care-s desenate nişte scoici roz şi-o baie pe care-o îm­părţim cu nişte fete din Ucraina. Co­lega noastră de cameră e din Ser­bia, o cheamă Vanja şi într-un interval de cinci minute ne-a povestit tot tra­se­ul ei de-acasă aici şi chiar şi pri­me­le săptămîni de muncă. N-avem geamuri pe care să le deschidem aşa că trebuie să stăm mereu c-un fel de ap­a­rat de aer condiţionat pornit, ca­re scoate nişte zgomote care-mi amin­tesc de trenurile de la Regio­trans.

A trebuit să ne plătim unifor­me­le şi să căutăm nişte pantaloni kaki. Avem nişte cămăşi albe cu mînecă scurtă pe care stau desenaţi în drep­tul inimii vreo doi palmieri şi-un soa­re. Avem şi ecusoane mici şi aurii cu numele noastre, pe care trebuie să le purtăm neapărat, în caz că ne întîlnim cu managerul general al hote­lu­lui şi vrea să ni se adreseze. Nicio­da­tă nu face asta. Uneori ne imită vo­cea cînd bocănim în uşile oamenilor şi-i anunţăm c-am venit să le facem cu­rat.

Toată corporaţia asta e îm­păr­ţi­tă-n secţii şi fiecare are-o ierarhie, care mai de care mai dubioasă. Toa­tă lumea veche-n hotel se-nghesuie să supravegheze pe toată lumea şi cei care rămîn să muncească sînt, în mare parte, studenţi. Şefa noastră-i din China şi noi sîntem printre ce­le norocoase, pentru că ne place. Ne lasă să lucrăm împreună şi s-avem aceleaşi camere în fiecare zi. Puţini dintre noi le au. În general stu­den­ţii primesc, prin rotaţie, camerele fe­me­ilor care lucrează în hotel în timpul anului, cînd ele au zile libere. Dacă ai aceeaşi secţiune-n fiecare zi, poţi interacţiona mai des cu aceeaşi oa­meni şi ai şansa să faci bani fru­moşi din bacşiş. Noi avem în fiecare zi etajul întîi. Deşi toate celelalte eta­je au camere cu vedere către Ocean, ale noastre dau în parcare.

Teleportare în Mexic

Supervizorii ni se schimbă ap­roa­pe-n fiecare zi şi toţi, cu excepţia băiatului şefei, sînt mexicani. Încă din prima zi cînd am ajuns aici, doam­na Elena, o femeie dichisită şi sim­pa­ti­că, a-ncercat să-mi explice, în timp ce mă chinuiam să parchez căru­cio­rul plin cu cearşafuri şi prosoape în lift, că dac-am ajuns în America trebuie să-ncep să vorbesc spaniolă. Mexi­ca­nilor le plac românii. Ne zîmbesc mai tot timpul şi se bu­cu­ră dacă tre­buie să lucreze cu noi, pen­tru că în­ţelegem spaniolă, chiar da­că nu prea vorbim, şi răspundem în en­gleză. Ei ştiu deja că toţi ne ui­tăm la telenovele aşa că vorbesc cu noi într-o spaniolă amestecată cu en­gleză care pare a fi, de foarte mult timp, limba oficială a oraşului.

Lucrăm aici de la nouă la pa­tru, şase zile din şapte. Oraşul e-mpîn­zit de studenţi şi, în dimineaţa liberă, cînd mergem să ne căutăm un al doi­lea loc de muncă, toţi managerii ne măsoară din cap pînă-n picioare, îşi dau ochii peste cap şi-ţi spun că nu mai angajează pe nimeni, c-au ajuns să fie mai mulţi studenţi ve­ni­ţi la muncă în oraş decît turişti.

M-am angajat la un fel de fast-food de tradiţie cu specific italian, PrimoHoagies. Impropriu spus „an­gajat”, pentru că nimeni nu mi-a ce­rut să semnez nimic, deşi din fie­ca­re cec săptămînal plătesc taxe statu­lui american. N-a durat mult s-ajung din casieră, ajutor de bucătar şi nici din ajutor de bucătar, bucătar în toată regula. Afacerea asta de fami­lie nu angajează studenţi străini, în general. Singurul tip străin a fost un băiat din Nepal, care-a venit cu mult înaintea mea şi-a plecat cu­rînd după ce-am apărut eu. Managerul, un bătrînel omniprezent în fast-food, nu mă scoate din apelativul „rază de soare”, nici măcar cînd afară se-ntu­necă, e trecut de miezul nopţii, şi eu trebuie să curăţ bucătăria, să spăl po­deaua şi să-nchid. Au concediat aproape tot personalul şi-n bucă­tă­rie am rămas doar eu, în ultima lu­nă. Lucrez, în mod normal, de la pa­tru la 12 şi nu trece-o singură oră fără ca proprietarul afacerii, un bărbat grăsuţ, creţ cu ochelari, să nu facă vreo glumă despre România. Mi-a vorbit într-o zi despre Nadia Co­mă­neci şi Dracula, dar aş fi putut să jur că n-a ştiut nimic înainte, poate doar a căutat pe Internet.

Mai avem trei zile şi plecăm aca­să. În Ocean City plouă continuu, va­lurile Oceanului mă sperie şi vîntul mă-mpinge de pe-o parte pe alta a trotuarului cînd îmi adun curajul să ies din cameră. Şefa secţiei noastre din hotel a plecat în vacanţă în Flo­ri­da, aşa că n-am apucat să-i urăm ni­mic la plecare. În partea cealaltă, ma­nagerul mi-a propus să mai lucrez o perioadă şi-am simulat cu toţii o tris­teţe la despărţire. N-a fost prea rău, le-am spus că ne vedem în vara următoare.

Clădirea în care locuim a ră­mas, tot mai pustie. Majoritatea studen­ţi­lor pleacă anul ăsta cu mai puţini bani decît s-au aşteptat atunci cînd au venit. Abud, un băiat din Iordania care încă locuieşte cu cîteva etaje mai sus, ne propune s-ascultăm nişte mu­zică tradiţională. Melodia lui pre­fe­rată sună familiar. Mă uit la An­dreea care-şi măreşte ochii şi ne simţim ca acasă pe scările hotelului american, cînd Costi Ioniţă-ncepe să cînte un hit al anului 2014, vocea vibrîndu-i în mîna studentului stră­in care pare să-i cunoască tonalita­tea de-o veş­ni­cie.