Tirul cu arcul, înlocuitorul orelor de sport

Tirul cu arcul este, de trei ani, ora de educație fizică a 16 elevi din comuna Belcești din Iași. Și-au cumpărat echipamente, au găsit sponsori și au trecut la treabă reușind ca în doar cîțiva ani să cîștige, fără arcuri profesionale, de mii de euro, cîteva titluri la care n-ar fi crezut că vor ajunge prea curînd, cum ar fi cel de campioană națională, cîștigat de curînd la Campionatului Național de Tir cu Arcul pentru cadeți, juniori II și copii. Ceea ce a pornit de la o dorința de a „face lucrurile ca în Hunger Games” a ajuns la a fi o pasiune pentru o mînă de elevi care se antrenează de zor pentru a mai adăuga un trofeu pe dulapul sălii de sport.

Asfaltul cenușiu al terenului de sport de la Liceul Tehnologic „V. M. Craiu” din comuna Belcești e brăzdat de linii trasate din zece în zece metri, menite să-i ajute pe elevii care trag cu arcul să-și calculeze distanța de la care urmează să lanseze săgețile spre ținte. Cîțiva copii și-au luat echipamentele cu ei, își poartă arcul cu mîndrie și-și așază strategic vîrful picioarelor în spatele liniei care indică distanța de 30 de metri. În fața lor, pe două panouri mari sînt lipite hîrtii pe care stau desenate cercuri de diferite culori. Atunci cînd își întind mîinile ca să tragă de corzile elastice, își îndreaptă spatele și apoi își desprind degetele de coarda subțire și lasă săgeata să gonească pînă la țintă. „Ai dat puțin prea jos, prea în stînga”, îi spune Claudia Avăcăriței, elevă în clasa a VIII-a, băiatului care acum se pregăteștesă mai tragă încă o dată.

Campioană națională la 14 ani

Claudia și-a terminat deja antrenamentul și acum parcă-i veghează pe ceilalți patru colegi ai ei care aruncă săgeți în neștire. E scundă și brunetă, iar de fiecare dată cînd vorbește are o hotărîre în glas. Le dă indicații celor de lîngă ea și se uită atent, prin binoclul negru, să vadă unde aterizează săgețile lansate de ceilalți. Are 14 ani, iar de cînd profesorul de sport al liceuluia venit cu ideea creării unui club de tir cu arcul, ea nu s-a mai dezlipit de al ei. N-a renunțat nici după ce, în urma unui conflict, a fost dată afară din clubul „Black Arrow” – așa cum au ales mai tîrziu să-l denumească – ba chiar s-a ambiționat mai tare și a muncit cu o mai mare determinare. „Ăia pe care-i dai afară pe ușă și intră înapoi pe geam, ăia sînt de păstrat. Pe fata asta am dat-o afară și a plîns patru zile în școală pînă a venit înapoi”, povestește rîzînd profesorul de sport, Ștefan Albu, care-i privește pe elevi mai din spate, strigînd din cînd în cînd sau dîndu-le indicații atunci cînd e nevoie.

Dacă acum trei ani, în 2016, cînd finalizaseră actele, iar clubul abia intra în legalitate, Claudia era cea care încheia tot timpul tabelul de punctaj fiind mai mereu pe ultimul loc, acum lucrurile stau puțin mai diferit. În urma Campionatului Național de Tir cu Arcul pentru cadeți, juniori II și copii, Claudia a ajuns să fie campioană națională la cadete, arc compound, iar acum se pregătește pentru o competiție internațională, Cupa Veronica, care se va desfășura în Slovenia. Atunci cînd povestește despre lucrurile acestea, Ștefan Albu zîmbește și-i tot dă ghionturiClaudiei care nu scoate niciun sunet. Nu-i place prea mult să vorbească despre ea, spune doar că se bucură și că face asta pentru că-i place, dar se poticnește repede, se înroșește toată și tace mîlc mutîndu-și privirea în telefon.

La competițiile de pînă acum, dacă nu găseau sponsori și trebuiau neapărat să se deplaseze, profesorul de sport și echipa „Black Arrow” se „autofinanțau”, puneau mînă de la mînă și reușeau cumva să ajungă acolo unde trebuia. „La ultimul concurs am mers pe banii mei și ai Claudiei. Ea și-a plătit cazarea, eu i-am plătit transportul și masa, deci așa se face performanță în momentul de față”, explică Ștefan Albu frîngîndu-și degetele. Acum însă, pentru Cupa Victoria, lucrurile se complică nu doar din punct de vedere financiar, ci și pentru că părinții Claudiei sînt plecați în afară – unul dintre ei lucrează în Germania, altul în Anglia – iar pentru a trece granițele țării, ea are nevoie de semnăturile ambilor pentru o procură. Profesorul de sport oftează și-și dă ochii peste cap încercînd parcă să caute cîteva soluții pentru situația asta, dar renunță și trece repede la alte subiecte de discuție. „Cînd lucrezi cu copii din mediul rural vezi o grămadă de lucruri. Am mers într-un cantonament la Brașov și un băiețel a venit la mine să mă întrebe dacă poate să facă baie sîmbătă în condițiile în care noi ajunsesem acolo luni și trebuia să plecăm duminică. Atunci a aflat că există și apă caldă”, povestește Ștefan Albu reamintindu-și de băiețelul pe care-l găsise jucîndu-se cu mîinile sub duș în prima zi de cantonament.

Cum se face-n „Jocurile foamei”

De luni pînă sîmbătă, cei 16 copii înscriși în clubul „Black Arrow” petrec cîteva ore pe terenul de sport (sau în sală atunci cînd vîntul e prea puternic sau gerul e prea cumplit) antrenîndu-și dibacitatea și forța, căci, așa cum spune profesorul de educație fizică, la tirul cu arcul e vorba de răbdare, nefiind un sport care să-ți solicite neapărat forța, cu toate că, de fiecare dată cînd tragi de coarda subțire a arcului e ca și cum ai trage după tine 20 de kilograme cu un singur braț.

De trei ani încoace, de cînd a început activitatea asta, Ștefan Albu continuă să caute sponsori, să cumpere cel mai bun echipament și să-i convingă pe copiii care se pricep la acest sport să rămînă în Belcești și să continue pe filiala asta, căci „ăsta e viitorul lor”. A reușit să implice primăria comunei în proiect și timp de doi ani au fost finanțați și așa au reușit să-șicumpere arcuri de mii de euro, de tipul celor cu care joacă profesioniștii pentru că deja ceea ce fac ei „nu mai e treabă de amatori”. Deși ideea de a crea un astfel de grup a apărut dintr-un fel de joacă, de la pasiunea fiicei profesorului de sport pentru filmele „Jocurile foamei”, acum „virusul” s-a extins și nu i-a molipsit doar pe copii, dar și pe coordonatorul lor care, pentru a fi luat în considerare, și-a dat o a doua licență în tirul cu arcul. „A fost o întreagă aventură. Eu eram licențiat în atletism, iar ca să fiu coordonatorul lor îmi trebuia o licență așa că mi-am zis: de ce nu?”, explică Ștefan Albu rîzînd și dînd dezaprobator din cap de parcă s-ar dojeni de unul singur pentru toate lucrurile pe care le-a făcut.

Știe acum că pentru el „nu e cale de scăpare” și că va continua să facă asta chiar și după ce fiica lui, cea care l-a îndreptat spre acest sport, va renunța să mai practice tirul cu arcul. Rîde zgomotos, cu gura pînă la urechi, atunci cînd își dă seama cîte lucruri a făcut pentru sala de sport din Belcești, cîte ore a pierdut făcînd naveta Iași – Belcești și cîți ani de învățămînt are în spate. „Anul ăsta se împlinesc 20 de ani de cînd sînt profesor aici. Nu m-aș fi gîndit niciodată că o să rămîn aici, speram la început că o să plec altundeva, dar acum nici nu-mi mai trece prin cap să fiu profesor altundeva”, spune privind în gol.

Pînă să ajungi la țintă

În sala de sport, țipetele elevilor care aleargă după mingi sau se dau pe tiroliana montată dintr-o parte în alta a tavanului, acoperă aproape complet orice alt zgomot. Într-o cămăruță care arată ca o debara, ferite de ochii lumii și de orice ar putea să le strice, stau înșirate arcurile cumpărate de-a lungul anilor. Unele dintre ele n-au costat mai mult de două mii de lei, altele au depășit suma de două mii de euro, toate făcute pe măsurile celor care le mînuiesc de aproape trei ani. Lîngă ele, stau tolbele pline cu săgeți care te duc cu gîndul la Robin Hood, iar alături, cocoțate în vîrful unui dulap, sînt aliniate toate trofeele cîștigate de elevii liceului. Camera prinde viață doar în perioada antrenamentelor, cînd entuziasmați și plini de adrenalină, copiii se grăbesc să ajungă din nou la arcurile lor și să vadă cît de aproape de mijlocul țintei vor nimeri.