Teleleu prin jurnalismul noului val

În 2013, prin maldărul platformelor pe care „jurnaliștii noului val” începeau să-și posteze proiectele, a apărut și „Teleleu”. Fără să te lase să cauți vreun sens ascuns în spatele numelui, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț și-au găsit felul lor de-a face presă și și-au dat un titlu care să-l descrie întru totul. Și-au dat demisia din presă și-au început să scrie și să facă fotografii într-un fel în care n-o făcuseră pînă atunci. Și-au luat curajul cu ei și și-au mutat lucrurile prin podurile prietenilor și-apoi, pe cele trebuincioase, le-au înghesuit într-o autorulotă pe care-au început să o parcheze oriunde au simțit că-i rost de un subiect căruia România nu-i oferise încă vreo atenție.

Autorulota e mică, albastră și, Du­­mnezeu știe cum, plină de tot fe­lul de lucruri pe care nu mi le-aș putea imagina îngrămădite nici în­tr-o garsonieră. Cînd intru, Elena îmi spune să mă aplec, să nu dau cu ca­pul de marginea de sus a ma­șinii și mă înconjoară pînă își găsește locul. Îmi face turul casei chiar de ziua ei. Zîmbește continuu și, fără vreo formalitate, începe să-și des­pacheteze casa. Fiecare ușă, în apa­rență normală, are sigur în spatele ei o piesă de mobilier, un aragaz, o masă sau ceva care-ar putea folosi. Casa în miniatură se desface și, a­semeni unei locuințe de păpuși, în­cepe să prindă sens după ce treci de șocul în care te-au băgat di­men­siunile reduse ale tuturor chestiilor din jur.

„Vino aici și apleacă-te puțin”. E­lena mă adăpostește c-un braț și, de undeva de sus, se-ntinde o sal­tea. De nicăieri, tot spațiul devine ocupat de-un pat în care chiar ai vrea să te arunci și să dormi. N-ai timp, că se strînge la loc și te gă­sești stînd pe-un scăunel, în fața unui perete plin de fotografii. Toate ale lui Cosmin și toate aliniate într-o ordine sfîntă, asemeni unui tapet improvizat.

Sub măsuța din dreptul geamului mare, pe care poți vedea lumea din mers oricînd, e o pernuță. „E pernuța Tinei”, îmi zice Elena. Îmi dau seama că Tina-i un cîine, dar mă încrunt și nu pot să realizez cum Dumnezeu o fi avînd și el loc aici.

Presa abia începe

Oamenii ar spune că Elena Stan­cu și Cosmin Bumbuț și-au dat de­misia din presă în 2013. Ei spun că abia s-au apucat de ea. Înainte să por­nească pe drumuri într-o auto­rulotă și să-și poarte împreună ca­sa, ca melcii, oriunde-ar merge, fie­care făcea cam același lucru, dar nu atît de bine. Cosmin făcea fo­to­grafie de modă și publicitate de vreo 15 ani și deja se plictisise de industria care începea să i se pară tot mai repetitivă. Începuse să refuze lo­cu­ri de muncă și alegea doar ce-i plă­cea să facă, mai pe sprînceană. La revista „Marie Claire”, Elena de­ve­nise de cîțiva ani redactor-șef ad­junct. Nu avea nicio legătură cu par­tea de modă sau beauty, dar fusese angajată în special pentru partea de reportaj. Nu-i conveneau deloc, de la o vreme, toate „șuruburile și piu­lițele”, așa cum numește ea treburile administrative, pe care le tot avea de făcut și care-i tot tăiau și arun­cat departe timpul pe care voia să-l folosească pentru scris.

În martie, 2013, Elena a aplicat pentru „Balkan Fe­llow­ship for Journalistic Exce­llence”, cu o investigație despre corupția din sistemul medical românesc. „Vo­iam să reconstituim tot traseul ăsta al studentului entuziast și să surprindem transformarea lui într-un me­dic corupt”. Și-a cîștigat. Elena are o voce puternică și cînd îți spune ceva, n-ai cum să n-o crezi. E de­ga­jată și, în camera mică de hotel, spi­ritul pare să i se întindă peste tot. „Mi-am luat multe zile libere a­tunci și, imediat, am cîștigat împreună și o altă bur­să oferită de Centrul „Rosa­lynn Car­ter”, c-un proiect în care voiam să do­cumentăm cultura românilor de a-și educa copiii prin violență fi­zică, verbală sau de altă natură”.

Din istoria presei lor, acela a fost momentul cînd au decis că zilele de concediu nu sînt destule și că n-au cum să facă ce-și doresc atît de mult, dacă rămîn legați de un singur loc. Elena și-a dat demisia, și-a închiriat apartamentul din Bu­cu­rești și, alături de Cosmin, și-a mu­tat viața în autorulotă.

Abonamentul la vedere

În camera de hotel unde cei doi s-au cazat la Iași pentru două zile, Tina latră continuu și mușcă cu pof­tă dintr-o minge albastră. E mi­că, gri și parcă ar vrea să fie și pu­foa­să, dar rasa din care face parte n-o lasă. În spatele lătrăturilor Ti­nei, se-aud cei de la Arctic Mon­keys din­tr-o boxă veche, de colecție, așe­zată frumos pe măsuța mică și ro­tundă. Lîngă ea, dintr-o im­pri­man­tă și mai mică, curg vederi plastifiate, pe ca­re Cosmin le culege de pe ma­să și le numără șoptit. „Sînt aproa­pe 60 și asta înseamnă cam 250 de euro”, îmi zice Cosmin, după ce-mi arată vederea pe care urmează s-o tri­mi­tă abonaților. Ideea cu a­bona­men­tele la vederi a fost al lui. Nicio­da­tă, spune el, n-a făcut foto­grafii atît de bune ca în perioada asta, în care s-a apucat de colindat țara cu Elena într-o mașină. La în­ceput, aveau doi abonați și pri­me­lor vederi le-a cu­sut el, cu mîna lui, și margini din fire de iarbă sau din ațe. „Nici măcar nu știu unde-au ajuns, dar acum n-aș mai reuși să fac așa ceva; au rămas modele unice”. Abonamentele la ve­deri va­riază, în funcție de pe­ioada pentru care te abonezi. Dacă vrei să le primești într-o lună, una la do­uă săptămîni, dai 45 de lei; dar prețul e mai mic, dacă abonamentul e pe o perioadă mai lungă de timp.

„Mamele noastre aproape au fă­cut apoplexie cînd au auzit că ne-am dat demisia și că trăim într-o mașină”, spune Elena chicotind. Pă­rinții lor n-au abonamente la ve­deri, dar tot le mai trimit ei cîteva, din cînd în cînd. Au înțeles ce vor să facă, de fapt, abia după ce-au tre­cut cîteva luni. Prima întrebare pe care-o aud și după trei ani, atunci cînd îi sună părinții, e de fiecare dată – „Acum unde sînteți?”.

Viața de sub text

Pe 15 noiembrie, Elena și Cos­min împlinesc trei ani de cînd um­blă „Teleleu” prin țară. Așa li se nu­mește și platforma pe care-și pu­blică proiectele la care lucrează îm­preună. „Niciodată n-am scris atît de bine și nici Cosmin n-a foto­gra­fiat în felul ăsta, pînă să facem asta. Dacă ne-am opri, eu ar trebui să mă opresc din scris, iar el din foto­gra­fiat”, zice Elena, cu o voce din care sin­ceritatea și degajamentul curg și se prind de cuvinte.
Mai toate subiectele la care-au lucrat și pe care le găsești pe plat­formă sînt despre comunități din Ro­mânia, alături de care-au parcat și-au trăit, pîn-au ajuns să le cu­noas­că. Personajul de care s-au apropiat cel mai mult în tot trăitul ăsta de la om la om, a fost Geo, un tînăr căl­dă­rar din Corcova, Mehedinți. Cînd po­vestește despre el, Elena parc-ar vorbi de un prieten la care se gîn­dește din cînd în cînd și pentru care se tot îngrijorează. Îmi spune că Geo s-a căsătorit pe la 14 ani și că, deși face parte dintr-o comunitate de rromi pricepuți, care știu că con­fecționeze lucruri din cupru, el a urmat modelul celorlalți din comu­nitate și a început să plece în stră­inătate și să-și caute de lucru. „Geo e deștept. A învățat de unul singur franceza, deși a fost retras de la școa­lă la 13 ani. Dacă ar fi avut con­di­ți­ile noastre, ale celorlalți, sigur acum ar fi fost un intelectual” – așa îl des­crie Elena pe tînărul de care s-au atașat ei cel mai mult, pînă acum, în documentările lor.

Autorulota în care cei doi trăiesc a fost cumpărată, inițial,
pentru ca cei doi să-și poată petrece vacanțele pe drumuri.

„Ne întoarcem de fiecare dată într-un loc” – spune Cosmin, care-o tot cheamă la el pe Tina și-o lasă să i se cațere pe picioare. Au avut, une­ori, și probleme, cînd au încercat să documenteze ceva. Mult prea puți­ne, ai zice, dar le-au înfruntat cu de­mnitate. Cînd cineva le-a încurcat treburile, s-au ținut de frîiele le­ga­te de meserie, s-au ridicat, au plecat și-au continuat să facă, așa cum îl numesc ei, „jurnalismul noului val”, cu demnitate. „Am mers la penitenciarul Rahova odată, încercînd să facem niște interviuri cu de­ți­nuții – să vorbim despre abuzurile prin care ei au trecut în copilărie. Pentru că la Rahova s-a umplut de vedete, n-am avut acces să vorbim cu oamenii și purtătorul de cuvînt ni i-a ales el și a insistat să fie de față, la momentul discuției.” S-au ridicat și-au plecat.

Deși orice jurnalist le-ar in­vi­dia curajul și pofta cu care se ave­n­tu­rează în orice colț al țării, cei doi spun că viața în autorulotă nu-i to­cmai ușoară, dar nu-și închipuie cum ar putea acum s-o trăiască în afara ei. „Ai doar trei zile de autonomie. După care trebuie să cauți apă, să arunci gunoiul, să pui toate lu­cru­rile în ordine.”
Mereu caută locuri de dormit pe străzile cu un singur sens și oriunde-ar ajunge, caută să vadă ce mai ascunde România în spa­tele zgomotului. „Nu există nicio re­dac­ție în țară care ne-ar plăti pen­tru ce vrem să facem.” Cei doi zîm­besc, se pri­vesc unul pe celălalt și sînt siguri pe ei cînd îmi spun că-n viitor tot pe drumuri o să-și tră­ias­că viața. „Tot ce ne lipsește din pei­sajul ăsta e pre­siunea de la duș”, în rest, „Tele­leu” le are pe toate.