Săptămîna în care Bucureștiul a renăscut ca într-o librărie

Pentru cinci zile, în perioada 19-24 noiembrie, la București editurile din țară și din străinătate „cu dichis” s-au întîlnit la Tîrgul Internațional Gaudeamus – Carte de învățătură. Lansările de carte și întîlnirile dintre scriitori și public erau organizate la fiecare colț liber unde se puteau aduna cîțiva oameni. Uneori și fără microfon sau reprezentanți ai presei, pentru că la tîrgul de carte Gaudeamus fiecare s-a simțit ca într-o bibliotecă, unde sînt doar ei și cărțile. Excepția a fost lansarea cărții noului președinte ales, Klaus Iohannis, care i-a unit pe bucureșteni la cinci ore de stat la coadă pentru a primi autograf.

Întregul complex Romexpo e ca un joc de puzzle. Unul cu piese mici care de la ora 8.00 dimineața au în­ce­put să se lipească anevoie. Cei ca­re vin de departe, ca noi, ie­ș­enii care au plecat în miezul nop­ții la drum ca să poată ajunge di­mi­neața să își instaleze standurile, sînt deja în parcare. Bărbații, care au fost și șoferi pe durata drumului, acum și-au tras un fes pe cap și mănuși pe mînă și cară cutiile cu cărți înă­un­tru mai mult obosiți și nervoși, bombănind în legea lor. Pînă vor asambla și standurile, femeile stau înfofolite în mașini, trăgîndu-și ge­cile peste cap pentru două ore de somn. Cei de la editurile din Bucu­rești sau din apropiere apar abia mai tîrziu, sărind sprinteni din mașini și făcînd glume pe tot drumul de la mașini în pavilion.

În interior e frig la fel ca afară, ușile mari fiind permanent des­chi­se în timp ce marfa intră și aș­teap­tă să fie așezată. Ni se spune de di­mi­neață că trebuie să ne grăbim ca pînă la ora 18.00 să fie toate standurile instalate și pline cu cărți pen­tru că urmează să se închidă complexul, iar mîine deja e des­chi­de­rea oficială. După ce ne ins­ta­lăm, în interiorul fiecărui stand se fac mici ședințe de organizare. În cazul nos­tru, trebuie să abordăm fiecare cli­ent încă din momentul în care in­tră în stand, după ce îi lăsăm cîteva secunde la dispoziție să se dez­me­ti­cească și să tragă o privire de an­samblu, apoi să îl întrebăm direct pentru ce vîrstă caută. Metodă ca­re de multe ori se lasă cu vînzări neaș­teptat de mari din partea pă­rin­ților care dau milioane pe cărți interactive ca și cum ar fi doar cîteva zeci de lei, dar și cu răspunsuri de genul „domnișoară, știu și singur să citesc nu e nevoie să tot ve­niți după mine.” De obicei, oa­me­nii care intră în standul nostru sînt genul românilor grăbiți, abia ieșiți de la serviciu, care ar da cît de mulți bani, doar să aibă copii deștepți și cuminți. Majoritatea spun că îi la­să acasă cu bonele sau cu bunicile pen­tru că altfel timpul nu le permite. Iar cartea le mai ține cîteva ore locul.

În cazul nos­tru, trebuie să abordăm fiecare cli­ent încă din momentul în care in­tră în stand, după ce îi lăsăm cîteva secunde la dispoziție să se dez­me­ti­cească și să tragă o privire de an­samblu.

Pe lîngă clasicele roll-up-uri pe ca­re este scris numele editurii, afi­șe sau bannere care mai de care mai colorate și mai mari, fiecare edi­tu­ră caută să se evidențieze. De di­mi­neață, cei de la editura Litera 25 se chinuie umflînd și meșterind un balon în formă de avion pe care scrie un mesaj referitor la cei 25 de ani de existență. În așa fel încît în fie­ca­re zi umblă deasupra noastră „un sfert de secol de cărți”, care mereu se întoarce în dreptul editurii, adu­cînd și cîțiva clienți după el.

Dimineața, intrarea în pavilion se face doar pe baza unui ecuson care să demonstreze că sîntem ex­po­zanți. Ecuson care ne și induce în eroare atunci cînd cîte un ex­po­zant intră în stand. „Pe el îl con­si­de­răm client, vizitator sau membru al concurenței care vrea să va­dă ce prețuri și ce produse avem?”, întrebăm noi nedumeriți, după ce întîlnim privirile curioase ale ex­po­zanților vecini. Răspunsul e că sînt și ei clienți, la fel ca oricine in­tră în stand, pentru că și noi ne vom face mai tîrziu cumpărături la alții. Pentru că reprezentăm o editură cu produse editoriale pentru copii de la 0 la 10 ani, în standul nostru ru­lează timp de 12 ore un CD cu me­lo­­dii ale copilăriei precum „Oac oac diri diridam” sau „Ceata lui piți­goi” care îi scoate din sărite pe vecinii de alături, de la o editură de artă ba­ro­că. Ne amenință că dacă mai aud o singură zi aceleași melodii, ne re­clamă. Nu ne dăm seama dacă rău­tatea lor vine din faptul că la noi me­reu standul este plin și că nu fa­cem față clienților, iar ei stau de vor­bă sau stau pe Facebook pentru că nu au altă activitate. Însă ne con­tinuăm ziua cu aceleași melodii pe fundal. Le auzim de atîtea ori încît și dimineața cînd ne ridicăm din pat, tot asta ne răsună în cap.

Pas cu pas spre președinte

După-amiază, vînzoleala înce­pe să se simtă. Inițial am crezut că a­glo­merația și agitația este datorată deschiderii oficiale de la ora 12.00. Însă în standul de la editura Cur­tea Veche oamenii s-au adunat încă de dimineață ca să cumpere cartea nou­lui președinte ales, Klaus Ioha­nnis, – Pas cu pas. În două ore, deja sto­cul este epuizat, oamenii trecînd pe lîn­gă standul nostru cu brațe pline de cărți. Pentru vecini, cunoștințe sau prieteni de la serviciu, toate să ai­bă semnătura autorului. „N-aveți un pix, eventual să fie unu cu roșu să se vadă mai bine?”, ne întreabă un bărbat care duce sub braț vreo cinci cărți pe care le pune pe tej­ghea și începe să le semneze și să scrie declarații. „O să se bucure mai mult nevastă-mea cînd o să va­dă că am făcut rost și de autograf”, completează acesta văzînd că ne uităm contrariați la el în timp ce își semnează singur cărțile. În spatele lui, se întinde un șir de oameni, lung de la parterul pavilionului și pînă la etaj. Oameni care și-au luat căr­ți­le de dimineață, acum așteaptă la rînd să le și semneze președintele. „Vă rugăm nu vă mai împingeți și să aveți răbdare, președintele a spus că nu va pleca pînă nu va semna toate cărțile. Repet, nu vă mai îm­pin­geți, haideți să demonstrăm că sîntem civilizați”, se aude vocea unei femei care vorbește la microfon cu o voce gîtuită de emoție. „Rog pre­sa să fie înțelegătoare și să se retragă puțin ca să lase loc celor care stau la rînd”, continuă aceasta încercînd să îi convingă pe cameramanii in­sta­lați la etajul I să facă loc. Însă fie­ca­re dintre ei se uită la colegii de lîngă și nimeni nu schițează vreun gest că ar renunța la cele mai bune cadre. Din afara standului se văd doar mîini pe sus sau oameni care ies zîmbind și sunîndu-și rudele la telefon să se laude că l-au văzut pe Iohannis sau că au și dat mîna cu el.

Noaptea petrecută pe drum pentru a putea ajunge marți di­mi­nea­ță să ne instalăm standurile, dar și programul prelungit de lansa­rea de carte de la Curtea Veche ne-a dat tuturor orarul stabilit peste cap. Ast­fel încît, în numărătoarea noastră referitoare la cîte zile mai avem de stat în picioare cîte 12 ore zilnic, am rămas în urmă cu o zi.

Seara, în mod normal, standurile sînt ținute deschise pînă la ora 20.00. Iar de multe ori, avînd în vedere că porțile se închid de la ora 19.00, valurile de cumpărători sînt vizibil mai slabe. Însă în aceas­tă seară, deși luminile se sting și cărțile de pe tejghea se ascund discret pe sub mese, coada de oameni nu se clintește din loc decît atunci cînd mai fac cîte un pas mai a­proa­pe de președinte. Iar el îi așteaptă pe fiecare cu un zîmbet și cu pixul pregătit pe fiecare, stîrnind uimi­re. În cinci ore de cînd semnează cărți și vorbește cu oameni sau face poze cu ei, vînzările noastre ne-au asigurat liniștea pe cîteva zile, pe­n­tru că oamenii care ieșeau entu­zias­mați de la Curtea Veche rămîneau să tragă un ochi și la noi. Iar en­tu­zias­mul i-a cam făcut să nu se uite la bani. Însă la ora 21.30 deja ne pier­dem cu toții răbdarea. Sîntem în pi­cioare de la ora 07.00, aranjăm stan­durile de la 9.00, iar programul tre­buia să se încheie la 20.00. Ne ui­tăm de jur împrejurul pavilionului și vedem un rînd ordonat de doi-trei oameni care se clatină de pe un picior pe altul, avînd încă răbdare după cinci ore de stat. O răbdare care amintește de cozile lungi de la moaștele sfinților, în așteptarea vin­decării.

Noaptea petrecută pe drum pentru a putea ajunge marți di­mi­nea­ță să ne instalăm standurile, dar și programul prelungit de lansa­rea de carte de la Curtea Veche ne-a dat tuturor orarul stabilit peste cap. Ast­fel încît, în numărătoarea noastră referitoare la cîte zile mai avem de stat în picioare cîte 12 ore zilnic, am rămas în urmă cu o zi. Credeam că e miercuri. Și nu a existat bucurie mai mare între expozanții care s-au întîlnit la baie, singurul loc în care se mai schimbă cîteva vorbe și au descoperit împreună că au cu o zi în minus. „Vai, doamne-ajută, azi e deja joi, cîteva zile și scăpăm”, vor­besc două expozante de la edituri diferite, analizînd graficul cură­țe­niei la baie, pe care scrie cu litere mari „verificat azi, joi, 20 noiembrie”. Încă 60 de ore și vom pleca fiecare dintre noi, în orașul nostru, cu mai puține cărți în cutii și cu mai mulți oameni pe retină.