Pumnii vorbesc în stradă

Adrian nu „vorbește cu pumnii și pi­cioa­rele”, dar rîde cînd cineva așteaptă asta de la el. Nu violența îl dă de gol, ci sîngele rece pe care-l are cînd poves­teș­te despre ea. Nici strada nu este cea care i-a adus cele mai mari bătăi de cap, ci fa­mi­lia. Acolo, totul este simplu și se rezolvă fără prea multe cuvinte. A­ca­să însă, războiul pe ca­re i l-au declarat soția și frații săi nu poate să îl în­cheie fără a vorbi, pen­tru că încă o iubește. Și copiii lui „sînt cel mai bun lucru de la Dum­ne­zeu”. În „ăl’ de sus” are încredere pentru a găsi o soluție, dar între timp, problemele le discută în tren, cu străinii și nu le ia niciodată în ringul de trupuri umane. Acolo, problemele te omoară.

„Femeia e cel mai periculos animal, dar după cum te văd cred că știi asta deja. Se întoarce după sînge. Tre­buie să ai mare grijă cînd îi pui șaiba pe deget, nici nu știi peste cine dai. Uită-te la mine, mi-am luat ne­vastă după trei luni, în facultate, cînd eram cît tine, dar abia acum, după douăzeci de ani, îmi dau seama cine este cu adevărat”.

***

Cînd l-am cunoscut pe Adrian era sfîrșitul lui martie. Încerca să in­tre în vorbă cu o bătrînă în acceleratul care pleca din București spre Bra­șov. Avea șapca dată jos și își mîngîia cu mîna stîngă din cînd în cînd chelia proaspăt rasă. În mîna dreaptă avea o ți­gară spre care ochii săi căprui îi a­lu­ne­cau întruna, dar pe care nu se în­cu­meta să iasă afară să o aprindă, deși tre­nul mai avem o oră pînă la plecare. Voia doar să vorbească. „Știi ce mi-a făcut? Băi tu știi ce mi-a făcut? A vorbit cumnată-mea cu un notar, au făcut ăștia alte acte și acuma vor să mă dea afară de pe terenul meu. De pe te­re­nul părinților mei, unde am făcut casă cu mîna mea”. Îmi spune totul pe un ton rece, calculat, fără să miște altceva decît degetele în care ține țigara. Pri­virea însă îi ardea.

Lupta care ajunge în stradă

După semnalul șefului de tren, me­­canicul pune furnicarul în mișcare cu o smuncitură ușoară. Adrian ia în pumn salba de mărgele de la gît, la ca­pătul căreia era legată o cruce mică, o sărută ușor și apoi se închină, în timp ce șoptește o rugăciune printre buzele-i întredeschise. A­ce­eași pe care o rostește înaintea ori­că­rei lupte. „Sînt coordonatorul unei firme de bodyguarzi din București, ce are filiale în toată țara. Dar am mun­cit multe lucruri în oraș, asta cînd nu făceam altele mai periculoase. Păi noap­tea particip la lupte de stradă”. O spu­ne puțin amuzat, trăsăturile îm­blîn­zindu-i-se instantaneu cînd îl pun să își amintească. „Cam de zece ani și numai în București, deși cunosc băieți care plecau după lupte pînă la Ora­dea, sau chiar Bacău. Acum nu îți i­ma­gina kung-fu-ul de la televizor. Sînt mai mult niște bătăi ordinare, dar la cîți bani sînt în joc, nici măcar po­li­ția nu se bagă”.

Luptele sînt mereu inegale, me­reu a­ran­jate, locul mereu altul și ringul for­mat din trupuri umane. Stilurile de luptă sînt deja „clasice: pumni în gu­ră, degete în ochi, lovituri la ceafă, ge­nunchiuri în stomac. Cam tot ce e in­terzis în stilurile curate din compe­ti­țiile organizate. Venise odată unul, fost mare boxer să lupte și avea im­pre­sii, făcea fandări, lovea și fugea dintr-o parte într-alta. Pînă cînd și-a luat una între picioare și nu s-a mai ridicat de jos. L-au luat într-o mașină și l-au aruncat în față la un spital, dar a doua oară nu a mai venit”. Bagă ți­gara înapoi în pachet, plimbă pa­chetul dintr-o mînă în alta și apoi o scoa­te din nou. Nu vorbește cu plă­cere despre ceea ce face, fiindcă a­cest lucru e doar „pentru bani și pentru da­­torie. Cînd îți sînt aranjate niște lupte tre­buie să vii la rîndul tău să te bați cînd ți se cere. Nu o dată am fost che­mat să iau bătaie și uită-te bine la mi­ne că niciodată nu mi-a plăcut”.

Telefonul nu mai sună

Își pune șapca înapoi pe cap și ia telefonul de pe scaunul de lîngă el. Cînd a auzit despre ce a început să povestească, femeia care stătea în compartiment cu noi s-a ridicat și a plecat. Formează iar același număr. „E prea dimineață, nu s-au trezit încă. Vreau să le mai ofer încă o dată șansa să se potolească, pentru că eu nu vreau să le fac rău. Eu îmi iubesc soția și copiii, și pentru ăștia mici aș fa­ce orice”. Telefonul îi alunecă brusc din mînă, dar îl prinde într-o su­flare înainte să ajungă la podea. Îl su­nau de acasă.

„Nu vreau să vorbesc cu tine, dă-mi-o pe nevastă-mea la telefon”. „Nu e acasă, nu mai SUNA”. „Tu să taci din gură că stai în casa mea. Am să te bag la închisoare și pe tine și pe no­ta­rul ăla mincinos. Sîntem o familie, v-am dat atîta timp să spuneți a­de­vă­rul”. Cîteva clipe de tăcere și o voce mai ascuțită, tremurată se aude în di­fu­zor: „Da?” „Spune-i surorii tale că am actele de pe teren în față. Nu știu cum ați făcut voi să mă scoateți afară din acte fără ca măcar să-mi spuneți, dar ați uitat că eu încă mai am actul vechi și dacă facem proces o să a­jun­gă la închisoare”. Nu țipă, are vocea la fel de echilibrată ca la începutul discuției, doar tonul i se schimbă. E mai cald. „Florin ce face? Fii atentă să nu cumperi tu tort, că am rezolvat eu la o firmă de catering. Da, îl aduc mîine, duminică. Am să fiu și eu a­co­lo, dar să știi că plec dacă vin și ăia”. De partea celălaltă se aude tonul.

Sclavul nevestei

Adrian locuiește în București, pe un teren unde au stat părinții săi. În casa lor s-a mutat cu soția sa imediat după ce s-au căsătorit, cînd aveau 22 de ani. Alături au construit o casă no­uă „la care am muncit ca un sclav, dar am dus-o pîn’ la capăt. Cînd era pri­mul meu copil născut, deja stăteam în ca­sa nouă. Dar acuma vor ăștia să ră­mî­nă cu casa la care am muncit și cu tot terenul meu”. La începutul anului, a descoperit un nou contract pentru terenul și casele construite acolo în ca­re el nu figura și în care proprietari e­rau soția sa cu cei patru frați și o soră. „L-am găsit întîmplător căutînd con­tractul de la casă ca să îmi fac un a­bonament la telefon. Mă tăiaseră pe mi­ne, era semnătură mea acolo că re­nunț la orice drepturi și apăreau toate neamurile soției mele acolo”. Tonul îi re­devine rece și calculat, apăsînd pe fie­care cuvînt în parte.

„Iarna asta mi-au făcut-o. Am lu­crat tot timpul la o sală de forță la par­terul casei noi, pe care am ridicat-o chiar lîngă cea bătrînească. Nimeni nu știa ce fac și acu’, dacă au văzut ce e, vor toți înăuntru. Am pus abonament de 70 lei pe lună și aștept să-mi scot banii”. Se pierde po­ves­tin­du-mi despre cît de impresionați au rămas vecinii săi, pînă cînd în com­partiment se așterne liniștea. O întrerupe însă brusc, privirea luîndu-i iar foc: „Am să vînd. Ce pot să fac? În ei nu dau pentru că după aia au de cîș­tigat la proces, în soție nici atît pentru că eu în­că o iubesc. Sor’-sa a întors-o a­tît de tare și uite unde am ajuns. A­vem doi copii și ea vrea să ne fugărim prin tribunale. Dar eu cîștig sigur. Am aici actele originale și am să cîștig. Îi pun pe ei să stea în casa bătrînească, care are 50 de ani, trag gard în mijloc și vînd casa nouă, cumpăr un apartament, îl las pe numele ălui mai mic și îmi păstrez zece mii de euro să îmi iau un Logan din ăsta nou”.

Dacă este mîndru cu ceva în cei 40 de ani de viață, în afară de copii, este disciplina pe care și-o impune. A­ceas­ta nu l-a scos doar din pumnii altora, ci l-a ajutat să cîștige și respectul celor cu care lucrează. „Eu nu beau cînd am ceva de făcut. Și de fu­mat fumez maxim un pachet pe zi. A­cum merg la Brașov, în inspecție și tot azi vreau să mă și întorc. Săp­tă­mî­na trecută am fost la Cluj, iar luna as­ta am făcut drumuri și la Iași, Oradea sau Satu Mare. Văd care e treaba, îi ser­vesc pe băieți cu o gură de vin, eu beau o cafea și plec înapoi”.

Dar i-a zîmbit și soarta, pînă a­cum singurele vizite la doctor fiind „pen­tru apendicită, cînd eram la fa­cul­­tate. Am fost norocos, foarte norocos că nu am luat-o niciodată prea tare. I-am rupt în schimb odată pi­cio­rul la unu’, dar a fost vina lui că a căzut strîmb pe el. M-am oprit ime­diat. N-am răzbunări sau polițe de plă­­tit cînd mă bat. Dacă a picat, nu sar pe el să îl las fără sînge. Eu unul nu fac asta…”. Dar se practică. Răz­­bu­­nări, defulări și „toți nebunii de pe lu­mea asta” găsești la întîlnirile care au loc de fiecare dată „după 3 noap­tea, în locuri retrase, dar lumina­te”. To­­tuși, Adrian nu se teme, dar nici nu a mai spus nimănui ceea ce face: „mun­ca mă cheamă mereu în mi­j­lo­cul nopții să plec dacă sînt probleme. Deci sînt ușor de explicat de­pla­sările: ins­pecție în capătul celălalt al țării. Vî­­nătăile la fel, am avut o in­ter­ven­ție”.

Pescuind o minge de rugby

Telefonul îi sună din nou. Se o­preș­te în mijlocul propoziției și răs­pun­de. „Ajung mai greu, întîrzie tre­nul” și închide. Apoi privirea i se a­ba­te din ochii mei, unde mă pironise de mai bine de o oră și cade pe iazurile pe lîngă care tocmai treceam. „E prohibiție” îmi spune, relaxîndu-și mîna în care ținea telefonul. „Dar la astea private îți dă voie, am mers săptămîna trecută cu niște prieteni de familie. Mai bem, facem caterincă și abia la prînz facem grătar cu familia”. Se în­tu­necă la față cînd își amintește, dar își revine imediat și se afundă cu pri­virea în telefon, povestindu-mi des­pre niște rude pe care le are la Pra­ho­va, și care au ajuns „să îl înjure de cînd nu mai dau pe la ele”. Pînă cînd gă­sește ce căuta și se uită iar spre mi­ne, zîmbind cu toată fața: „El e Mi­hai, fi-miu cel mai mic”. Îmi în­tin­de te­lefonul. „Am fost la pescuit cu el săp­tămîna trecută, Doamne cît îi mai pla­­ce. L-am învățat să arunce cu lan­se­ta și de atunci nu mai scap de el. Mă ba­te tot timpul la cap să îl iau și pe el și săptămîna viitoare sper să mer­­­gem”.

Pozele care se derulau înaintea o­chi­lor mei arătau o familie fericită. Adrian îl purta pe umeri pe cel mic, în timp ce Florin, băiatul mai mare, stă­tea nedesprins de mingea de rug­by. „L-am dat la sporturi de contact, dar nu îmi place să știu că ar putea să devină violent. Așa că am ales să-l pun la rugby și uite-l acuma, ce mult îi place”. Din poză, băiatul acoperit de mușchi zîmbea cald către tatăl său, care acum îmi zîmbea la fel de cald mie. Nu știa nici de viața de noapte pe care acesta o avea, nici dacă va a­j­un­ge acasă de ziua lui. Iar tatălui, i-a ră­mas doar credința: „Auzi, știi vreo bisericuță pe lîngă gară în Brașov? Are mama 73 de ani și ca orice bătrîn are calendare de la biserică și mi-a zis că e sărbătoare cu cruce roșie azi. Aș vrea să ajung, am multe de vorbit cu ăl’ de sus”.

***

Cînd l-am cunoscut pe Adrian urma să plece în jur de 20 aprilie din țară, cu tirul. „Tranzit pur și simplu. Belgia, Italia, Germania și de acolo mă întorc cu tot cu tir înapoi în țară”. Nu știa dacă la în­toarcere îl va aștepta soția, dar strada, băieții și copiii vor fi tot acolo. S-a asigurat de asta.

Cătălin HOPULELE