S-au predat așternuturile!

Dacă s-a întîmplat să te numeri printre cei indeciși să ia drumul mă­rii sau dacă ai fost suficient de naiv încît să crezi că vei mai găsi locuri în tren în ultimele două săptămîni, atunci înseamnă că ai stat cu sufletul la gură pînă ai auzit că s-au su­plimentat vagoanele spre Manga­lia sau ai învățat în sfîrșit cum se folosește aplicația aia de care ți-au vorbit toți prietenii, care-ți găsește șofer pentru orice destinație. În func­ție de norocul tău, ți-ai început week­endul dinainte de 1 mai întinzîndu-te vreo zece ore pe lenjeria de un alb perfect de la cușeta vreunui va­gon sau ai acumulat cîteva povești de spus la plajă despre șoferul care ți-a pus manele sau despre cît de bine a știut el să-ți țină hangul la discuții despre politică și mașini, chiar dacă atunci cînd l-ai cunoscut puteai să juri că n-ar fi capabil s-o facă.

Pentru că ne-am încumetat pen­tru tîrziu să dăm foșnetul copa­cilor din munți pe susurul apei din Do­brogea, trei dintre noi au ajuns ine­vitabil să împartă compartimentul de șase paturi supraetajate cu un cu­plu de moldoveni și-o studentă bru­netă care ne-a spus scurt, dar clar, că are de gînd să doarmă curînd. Cînd înainte de ora 23 becurile mici de pe tavanul gălbejit de ani ai com­partimentului au pîlpîit a închide­re am înțeles că băiatului cu părul castaniu a reușit în cele din urmă să se cațere pe scara metalică și să se înghesuie între capetele ondulate ale patului de călătorie. Pentru că becul îl făcea ochii să clipească spas­modic, strîngîndu-i fața într-o încrun­tare ce părea să nu se mai șteargă, ne-am dat cu toții acordul să se facă noapte. Nu ne propusesem ori­cum să petrecem prea mult pînă în Va­mă, așa că nu ne-am supărat cînd am fost siliți să ne ascundem sub așternuturi și să inventăm scenarii despre ceea ce avea să urmeze în Vamă, asta dacă o să găsim stația de unde pleacă autobuzul spre fostul sătuc pescăresc, dacă o să coborîm apoi în cea potrivită și dacă o să reușim s-o găsim pe tanti Mariana înainte să luăm la pas, printr-o căl­dură de 40 de grade, toate cărările.

Înaine să ne sune ceasurile, un cap mic, cu doi ochi mari și căprui, și-a făcut loc prin ușa întredes­chi­să și ne-a comunicat pe un ton ascuțit – „Ajungem în 10 minute în Man­ga­lia, toate așternuturile la mine!”. Ne-am ridicat cu toții bezmetici și, după ce-au fost împăturite frumos, cel mai curajos dintre noi le-a adu­nat, le-a făcut teanc și după ce înăl­țimea lor aproape i-a acoperit ochii, s-a avîntat pe culoarul plin cu oa­meni și bagaje către cel dintîi compartiment al vagonului. După ce-am călcat cu încredere pe ultima treap­tă a trenului, l-am auzit pe contro­lo­rul urîndu-ne distracție plăcută și, pentru o secundă, ni l-am putut imagina aranjîndu-și, în geamurile vagonului, gulerul țeapăn al cămă­șii de un albastru imaculat, prinsă la mijloc de o curea neagră.

Autobuzul ne-a așteptat aproa­pe de ieșirea din gară și plaja din Vamă am găsit-o la doar vreo 20 de mi­nu­te, pierdută printre cîmpurile proas­păt înverzite. Nici pe tanti Maria­na n-a fost greu s-o reperăm, pentru că, tot sub semnul norocului, au­tobuzul a oprit la cîțiva metri de poarta ei. Cît timpul se scurgea sub agonia razelor de sare, apropierea plecării ne făcea să ne gîndim la în­tîlnirea iminentă cu paturile în­ghesuite din tren, dar și cu căldura care o să șteargă amintirea nopți­lor friguroase la cort. Chiar dacă nu ne gîndeam cu entuziasm la cele cîteva ore care vor urma, nu puteam decît să răsuflăm ușurați că n-am nimerit însă în vreo mașină cu vreun petrecăreț, pe care să-l mîngîiem tot drumul pe creștet, în timp ce el ago­nizează cu capul sprijinit de scau­nul șoferului.