Plăcintele moldovenești făcute fără sufleor

În Iași, din 2012, au răsărit pînă astăzi din loc în loc cinci cuptoare. Cu focul încins, fără să se oprească din copt, ele au fost clădite cu îndemînare de o tînără actriță venită la Iași din Basarabia, care s-a lăsat de-o meserie și-a început o alta. Așa au început ieșenii să cumpere și să cunoască plăcinte cu varză, brînzeturi și verdețuri sau să guste, din cînd în cînd, din prăjiturile copilăriei lor, amestecate cu cele aduse de Nicoleta Hrițcu tocmai de peste Prut și coapte în Cuptorul Moldovencei.

Nicoleta arată ca o actriță din anii ’20, cînd pălăriile erau la modă și doamnele nu-și făceau niciodată apariția fără ele. De sub borurile maro, ușor aplecate către frunte, ochii i se mișcă vioi, trecînd cu vederea fugar peste oamenii care intră pe ușă. Ușa Cuptorului Moldovencei nu stă lipită deloc, iar în fundal, vocile care spun nume de prăjituri cu tot felul de umpluturi sau de plăcinte se îmbină cu cel al doamnei de la tejghea și șușoteala te duce cu gîndul că undeva, în spatele tău, o fi pornit vreo șezătoare. Fetei nu-i dai mai mult de 25 de ani și silueta perfectă, îmbrăcată după ultima modă, parcă nu te lasă să crezi că ai în fața ta o femeie de casă și-o gospodină veritabilă.

Teatrul pe afaceri

„Am terminat, întîi, facultatea de teatru și am jucat trei ani. Am avut roluri și la Ateneu și la Teatrul Național din Iași”, spune, cu un accent moldovenesc pe care poate doar un cîrcotaș l-ar găsi ușor de receptat. Timpul mort de la un spectacol la altul, dependența de regizori, scenografi și colegi – toate avînd, pe deasupra, și salariul infim pe care-l primea pe reprezentație, au făcut-o să fugă însă departe de scenă și de ochii lumii. „Începusem, între timp, și Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor; e drept, o abandonasem, dar după teatru m-am întors și am terminat licența.” Afacerile i-au plăcut mai mult decît teatrul și numește fără să clipească cei trei profesori buni pe care n-o să-i uite niciodată. Unul dintre ei i-a dat și confirmarea că planul de afaceri pe care, între timp, după alte cîteva locuri de muncă nepotrivite, îl întocmise, e unul reușit. „Dar acum nu mai era vorba doar despre mine – eram soție și mamă a doi copii.”

Faptul că avea doi copii n-o descuraja deloc. Contrar, în fiecare concediu reușise să se înscrie la tot felul de ateliere și workshopuri de antreprenoriat și, zi de zi, „stînd mult acasă, am început să gătesc. Și nu oricum, ci să gătesc extrem de mult”. Îi plăceau mult deserturile și așa a ajuns să se înscrie, într-o bună zi, la o competiție pentru amatori – un campionat internațional de gătit în aer liber, care avea loc în Piața Unirii din Iași. „Am luat locul doi cu prăjitura mea – se numea Tosca și e chiar aceea, din raft”, zice și întinde mîna către vitrina din stînga casei de marcat. Cu experiența din muncă, cu atelierele și cursurile despre antreprenoriat la zi și cu competiția de gătit cîștigată, n-a mai avut încotro și, dîndu-și seama că toate se leagă și „se potrivesc mănușă”, a luat pentru prima dată în serios vorba mamei, de la Soroca – „hai să facem plăcinte la Iași!”.

Cum s-a multiplicat cuptorul

A aplicat, împreună cu soțul, pentru obținerea unei finanțări și, în scurt timp, au deschis primul magazin de 50 de metri pătrați, în spatele gării din Iași. „Am stat cam nouă luni și ne-am dat seama că cererea oamenilor e maximă – așa că am început să vindem din ce în ce mai multe plăcinte și prăjituri de casă.” Rețetele nu erau aduse toate din Soroca, din Republica Moldova – ci erau amestecate în așa fel încît să mulțumească gusturile fiecăruia. „Plăcintele erau de la sora mamei mele, o prăjitură de la fina mea, «Sărbătoare» e o rețetă de pe Internet și mai aveam una de la o primă angajată, doamna Mioara, care-mi era tare-tare dragă.” Nimic nu era introdus în portofoliu și scos în vitrină înainte să fie gustat de oamenii casei care, dacă decretau că prăjitura sau plăcinta e bună, o băgau la raft. Pe lîngă cele deja spuse, prăjiturilor din vitrine li s-au adăugat și prăjiturile clasice, precum savarina, eclerul sau amandina, care chiar dacă nu erau rețete aduse din Basarabia, erau prăjiturile copilăriilor clienților de aici.

„Cozonacii, de Crăciun, nu i-am făcut cum îi făcea babusia mea acasă, ci cum le făceau bunicile oamenilor în România”, povestește și începe să explice cu vervă cum, totuși, au făcut o dată și cozonaci cu mac – așa cum se fac peste Prut. Nicoleta își mișcă mîinile și-aproape crezi că o să-și îndoaie de două ori marginile puloverului, în așa fel încît să n-o stingherească. „Pui mult-mult mac și îl freci bine cu zahăr. Apoi, adaugi albuș de ou și nu pui în umplutura asta nici măcar coajă de lămîie! Are macul o aromă a lui, foarte discretă”, îți zice rețeta pe dinafară și te asigură că odată ce-ai mîncat, așa de tare o să-ți placă, încît o să-ți amintești de el și-o să ți se facă poftă mereu. Tot cu mac au făcut, acum trei ani, și un bol uriaș cu turte, pe care babusia ei le făcea acasă, în fiecare an. „Sînt la fel ca cele cu julfă ale voastre, doar că la noi se pune mac, nu cînepă. Am făcut, am pus în caserole micuțe și-am dat tuturor, din partea casei, să vadă cum se mănîncă turtele și la noi.”

Acum, cînd numărul magazinelor lor a ajuns la cinci și cifra afacerilor pare că nu se mai oprește, ca aluatul dospit, din crescut, Nicoleta a lansat și Glazurai – un proiect care are la bază cutia cu prăjituri și mesaj. „Oamenii nu prea par să înțeleagă de ce prăjiturile de la Glazurai sînt cam aceleași cu cele de la Cuptor însă eu mereu spun că nu are niciun rost să le înlocuim, dacă acelea sînt cele mai bune”, adaugă și continuă să explice cum ea, uneori, nu se poate opri din mîncat dulciurile pe care mereu le duce și acasă, copiilor. „Anul ăsta, pe lîngă Glazurai, de care o să mă ocup mai mult, vrem să facem și o fabrică, să ne extindem. Pe lîngă volumul mai mare de prăjituri pentru evenimente, vrem să începem să facem și biscuiți”, pe care să-i livreze apoi și în băcănii sau, poate, dacă va merge destul de bine afacerea, și în supermarketuri.

Povestea pisicii

Nicoleta spune că știe toate cofetăriile din Iași; a mers, le-a vizitat, le-a încercat prăjiturile și spune de-atunci mereu, cu mîna pe inimă, că ale ei sînt cele mai gustoase și că n-are niciun gînd să le înlocuiască, pînă n-o să găsească altele mai bune. Zîmbești, te uiți la ea și cînd „povestea pisicii” începe, n-ai cum să nu o asemeni cu o fetiță mică, pitită după soba bunicii de-acasă. „Eu, la început, știam că trebuie să predau actele, dar nu avem nicio idee legată de cum să se numească toată afacerea. Știu că atunci m-am întîlnit cu un prieten, antreprenor și el, care mi-a spus: «Știi, ar trebui să îi dai un nume personal, să știe lumea că tu le faci. Să fie cumva special… Cuptorul din Basarabia, Cuptorul Moldovenesc, Cuptorul Moldovencei…».” Și-atunci și-a dat seama că ultima variantă chiar suna bine, așa c-a preluat-o.

Așa, dintr-un accident fericit, și-a găsit și imaginea cînd, tot o prietenă, designer grafic, făcuse cîteva variante de logo pentru afacerea unei cafenele din oraș. Lor le-au plăcut altele, așa „că pisica asta rămăsese a nimănui”. E maro, încolăcită, cu ochii închiși și-aproape că poți să-i auzi torsul printre aburi. „Eu cînd am văzut-o, m-am gîndit instant la mîța de pe cuptorul babusiei.” Pe pisică o cheamă Volodea, de la Vladimir, și de cinci ani veghează, de deasupra ușilor, toate cuptoarele moldovencei răspîndite prin Iași. „Unii mă tot întreabă, că nu știu ce-i cu pisica asta. Eu de fiecare dată le spun că dacă n-au avut acasă, nu prea au cum să înțeleagă că la țară, pe cuptor, mereu stă o mîță; e cald, se vorbește încet, miroase a mîncare peste tot și se aud, din cînd în cînd, lemnele trosnind.”