Artistul care-și pictează viața altfel în fiecare zi

În tablourile sale, tînărului îi place să se joace cu simbolurile.

Un artist e cam greu de înțeles. Cel puțin așa crede Florin Petrachi, tînărul care de la 14 ani a început să aibă propriile expoziții de pictură. De atunci, semnătura sa de pe pînze a început să prindă contur, iar acum, la 25 de ani, încă mai crede că sînt destule secrete pe care nu le-a deslușit. În cuie, pe lîngă tablouri, ar putea agăța și medaliile și diplomele cîștigate la competițiile naționale și internaționale, dintre care cea mai dragă îi este medalia de aur pentru care a pictat cot la cot cu alți peste 5000 de participanți la Concursul Internațional Open Doors din Giurgiu. Din fiecare lucrare de-a sa, ghicești cîte un Florin diferit.

În mintea lui Florin, roșul se amestecă cu albastrul și pe pînză sau pe hîrtie, în acuarelă sau în creion, își modelează închipuirile, dar și amintirile, pentru că multe din lucrările sale sînt inspirate din momente din viața sa. „Pictura mea are forță pentru că modalita­tea de a pune culoarea e brutală. Nu gîndesc foarte mult înainte să dau culoare, cînd pun pensonul pe pînză, nu rămîne nici un spațiu alb. Dar ceea ce contează este ca o pictură să aibă un mesaj, trebuie să transmită ceva privitorului, altfel e goală”, mărturisește Florin, ținînd mîna în aer ca și cum ar avea dinainte un șevalet.

Așa și-a gîndit mereu arta, iar ultima sa expoziție de la Iași, pe care a denumit-o, simplu, „Desene”, e ca un jurnal, dar nu umplut cu rînduri scrise, ci cu lucrări grafice. Florin este, pe rînd, un toreador care se luptă cu propriile aspirații, izbînde și înfrîngeri. Este un „rege nebun” care cere iertare, care în­vinge și este învins. Și-a dezgolit credința, învățăturile din familie și iubirile în fața tuturor, însă le-a îngrădit cu metafore și simboluri, pentru că „toată arta pe care o fac are legătură cu mine”.

La drum, cu o jumătate de radieră

Dintotdeauna s-a desprins din mulțime, iar dacă atunci cînd era mic toți îl recunoșteau drept Florin cel încăpățînat, care desena numai ce voia, acum lumea îl știe ca artistul Florin Petrachi. „Mereu fă­ceam numai ce-mi trecea prin cap. Odată, un profesor de la facultate, mi-a zis «măi, Petrachi, dar încă­pă­țînat mai ești! Tu le vrei pe toate deodată, vrei să ajungi în vîrf, dar fără să urci pe scări».” Pentru că picta cu totul alte lucrări decît cele pe care i le cereau profesorii, în una din sesiuni a trebuit să facă 12 picturi în două ore, cît pentru tot anul. Dacă trebuia să picteze pe un A3, el venea cu un A4. Și la liceu era la fel. Deși avea absențe cu duiumul, profesorii îl iertau pen­tru că știau că stătea în atelier și muncea. „Nu poți să faci o expoziție și apoi să te oprești din pictat. Un artist este un artist toată viața lui.”

Cînd era mic, toți îl recunoșteau drept „Florin cel încăpățînat”, care desena numai ce voia.

La Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” a ajuns în 2003, după ce desenul pe care l-a făcut la concursul de admitere i-a fost biletul de intrare. „Pe atunci, nici nu știam ce sînt alea culori complementare. M-am dus la examen cu o jumătate de radieră și cu trei creioane așa de mici, care îmi mai rămăseseră și am desenat doi bi­ci­cliști. Am intrat”, își amintește Florin, rîzînd, pentru că toți cei­lalți elevi veniseră fiecare cu trusa lui de pictură. El nu a fost dintre acei copii care printr-o pocnitură de deget poate avea tot ce-și doreș­te. Noaptea adormea în atelierul în care stătea zi de zi și lucra, iar dimineața îl trezeau doamnele de serviciu să se ducă la ore.

A realizat peste 1500 de lucrări, unele dintre ele fiind cumpărate și de colecționari din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia sau Italia.

Deși spune că în liceu și-a conturat pe pînza minții portretul unui artist, primele sale expoziții le-a avut la Clubul Copiilor din Hâr­lău, orașul său natal. De-a­tunci și pînă acum a realizat peste 1500 de lucrări, unele din ele fiind cumpărate și de colecționari din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia sau Italia. Cîteva din pic­tu­rile sale le-a și revăzut, chiar dacă nu așa cum și le-a închipuit. „Am fost invitat acasă la unul din cumpărători și am văzut un colț din tabloul meu, în spatele unui dulap. Îmi recunosc picturile chiar și dacă văd numai o bucată din ele”, povestește artistul.

Însă nu e prima dată cînd munca sa nu e pusă în cui. La fa­cultate, în jurul șevaletului avea cîteva lucrări de-ale sale. Într-o zi, pînza de aproape doi pe doi metri, pe care desenase un copil în nuan­țe de verde, lîngă un cal alb, pe un fundal albastru lipsea. Cînd s-a uitat pe fereastră, a găsit-o arun­cată la gunoi. „Probabil cine mi-a aruncat pictura a făcut o paralelă între arta mea și coșul de gunoi. Mi-am luat lucrarea și am pus-o din nou în cui și mai apoi am vîndut-o.”

Învățăminte cu har

Poticneli au tot fost, unele pe care nu le-a putut ocoli, dar altele mîzgîlite de el însuși. „La un mo­ment dat mă gîndeam dacă sînt cu adevărat artist. Adică mă duceam la atelier și pictam foarte mult, dar uitîndu-mă prin albume de artă aveam impresia că sînt la început, că nu înaintez, deși asta era doar în capul meu”, dar demonii pe ca­re ni-i scornim dispar atunci cînd ne dăm seama că ne întindem de unii singuri capcane.

Florin nu a rămas captiv într-un anumit stil, încă se joacă cu ideile, cu materialele și cu simbolurile. A pictat icoane, a făcut sculpturi, a desenat portrete, peisaje, oameni. Atunci cînd schițează un chip, îi place să fie atent la detalii, să îl facă să semene cît mai bine. Pentru el, un tablou trebuie să fie viu și cînd este pusă în fața unui om să îi rămînă în minte. „Trebuie să pic­tezi cu sufletul, totul ori nimic.”

„Taina”

A luat aminte la sfaturile ma­eș­trilor, a auzit critici și aprecieri, însă va ține mereu minte cuvintele duhovnicului Iustin Pârvu, care i-a spus „Florine, tu ești bun, dar mai ai nevoie de un îndrumător”. Dar și cu îndrumătorii aceștia tre­buie să mergi pînă ce cărarea se des­parte în două. De-acolo înain­te, trebuie să „fii tu cu arta ta, tu singur lucrezi. Din părerile oame­nilor trebuie să iei ce crezi tu că e mai bun”. Prima dată l-a întîlnit pe părintele Pârvu cînd a fost cu o profesoară din Hârlău la mă­năs­ti­rea la care el era stareț. I-a zis pe nume lui Florin fără să fi știut de el și i-a ghicit frămîntările fără ca el să i le dezvelească, pentru că du­hovnicul avea harul de a vedea lucrurile care s-au petrecut și care se vor petrece. „O dată, stăteam de vorbă cu el și în timpul acela vor­bea la telefon, se uita prin cărți. Nu știam dacă era atent sau nu la ce ziceam, parcă vorbeam singur. Și după ce am terminat ce aveam de spus, mi-a dat niște sfaturi re­feritoare la tot ce îi zisesem. El nu își dorea nimic pentru el, voia doar să îi ajute pe alții.”

***

În atelier, Florin nu se în­con­joa­ră numai cu lucrările sale, ci co­lecționează și el tablouri ale artiș­ti­lor români precum Felix Aftene sau Dan Hatmanu. Cînd vrea să își golească mintea de toate culo­rile, privește picturile, ale sale și ale celorlalți. Pentru el, „atelierul tre­buie să rămînă ca o icoană, acolo e intimitatea artistului. Aco­lo mă încarc, acolo îmi găsesc stă­rile și concep lucrările”. Iar un ar­tist nu trebuie să se dezvăluie în întregime. „Trebuie să fie enigma­tic, nu poate să dăruiască totul oa­menilor, pentru că el nu ar mai rămîne cu nimic.”